Lucian Boia

Până la a fi românesc, din 1913, Balcicul era doar un spectacol al mării şi un seducător amalgam etnic şi cultural de la marginea fostului Imperiu otoman. Dacă administraţia noastră preia un târg modest, pictorii dau aici de Orient în toată splendoarea sa, dar mai ales de un peisaj şi de o lumină cu totul aparte. Deşi îl vizitase în 1915 şi văzuse ce era de văzut, regina Maria se îndrăgosteşte de Balcic abia în 1924, într-atât de puternic, încât îşi construieşte, pe ţărmul stâncos şi sălbatic, un adevărat paradis. Se poate spune că datorită ei, din acest moment, mitul Balcicului nu mai are nevoie de combustia istoriei, este pur şi simplu sincron cu realitatea, ba chiar o înrâureşte, dându-i o strălucire fără egal în perioada interbelică. Boema artistică, animatorii culturali, scriitorii, arhitecţii şi chiar şi politicienii vin vară de vară la Balcic, înfrumuseţându-l şi pregătindu-l pentru o promiţătoare carieră de staţiune marină şi culturală.Ca orice paradis, şi Balcicul a fost pierdut. Lucian Boia l-a reconstruit însă atât de bine din fărâme de memorie, din documente şi fotografii de epocă, încât se poate spune că, printr-o carte atât de frumoasă, am recâştigat, simbolic, paradisul pierdut.„Pentru turism, Balcicul era, într-adevăr, splendid dăruit, atât prin pitorescul lui natural, cât şi printr-un pitoresc uman, nu mai puţin bătător la ochi. În totul, era diferit, era altfel. Istorie, legendă, cine mai ştie unde era adevărul? De fapt, translaţia spre legendă e un semn bun, un simptom de vitalitate. Rămâne cu noi doar acea parte a trecutului susceptibilă să stârnească imaginaţia. Balcicul este Balcic, tocmai fiindcă peste Balcicul real, şi transfigurându-l, s-a aşezat un Balcic imaginar.“ (Lucian BOIA)Lucian Boia la „Adevărul live“ (februarie 2014)Cecilia Cuţescu-Stork, Balcic (nedatat)..

De mai bine de douăzeci de ani, istorici de toate vârstele şi coloraturile sunt dominaţi de obsesia comportamentului public al intelectualilor români în secolul XX. S-a scris mult, mai ales de la înălţimea prezidiului unui complet de judecată morală, adesea fără a se putea administra toate probele unui dosar încâlcit, dar şi fără înţelegerea deplină a naturii umane. Dacă nu sunt consideraţi de-a dreptul factori cauzali în istorie, intelectualii sunt cel puţin datori cu atitudini exemplare. Însă atunci când, între 1930 şi 1950, membrii elitei intelectuale, odată cu societatea, trec prin mai multe schimbări de regim, adevărata miză a discuţiei este omenescul, cu toate nuanţele sale. Era nevoie, după un lung şir de tentative intransigente, dar neizbutite, de judecata fină a unui istoric precum Lucian Boia care să pondereze şi iacobinismul, şi îngăduinţa faţă de cei care, în numai două decenii, din cauza amalgamului de idei abstracte şi de orgolii personale, cad în capcanele istoriei...

„La vremea lui, comunismul părea veşnic. Nu se întrevedeau soluţii de ieşire. Pe cât am putut, mi-am amenajat mici spații de libertate, inevitabil însă limitate și aflate sub supraveghere.Începând din 1980, nu s-au mai făcut nicăieri avansări în sistemul universitar. Era o nedreptate flagrantă, care, în ce mă priveşte, se traducea şi printr-o jenă financiară permanentă. De la un an la altul, viaţa devenea tot mai complicată. Începând cu pâinea cea de toate zilele. Oamenii, aşezaţi la cozi nesfârşite în faţa magazinelor alimentare goale, aşteptau să se aducă ceva, orice. Maică-mea descoperise la o coadă «rezonabilă» aşa-zişii «cârnaţi de bere», cam suspecţi de felul lor, pe care îi împărţeam cu câinele. Câinelui chiar că-i plăceau.Evadam, pe cât posibil, din neplăcuta realitate citind pe nerăsuflate cărţi franţuzeşti. Seară de seară, ascultam cu regularitate Vocea Americii. Am putut urmări astfel filmul întreg al destrămării regimurilor comuniste în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia… În presa românească nu se sufla o vorbă despre ceea ce se petrecea la doi paşi de noi, de jur împrejurul ţării. România părea imobilă. Până într-o zi, când totul a explodat, cu o violenţă neînchipuită.” (Lucian Boia)..

Cu fotografii din arhiva autorului„Eram în ultimul an de facultate, când m-a chemat la partid Iorgu Stoian, profesor de epigrafie, având pe atunci și mai ştiu eu ce funcţie în biroul de partid. Mi-a spus că e cazul să-mi fac autocritica. Eram foarte slab, aproape nul, la autocritică. Ce noimă are să spui că nu eşti de acord cu tine însuţi? Critica şi autocritica ţineau însă de ritualul de partid şi alcătuiau împreună o strategie bine gândită şi eficientă de devalorizare a individului, supus tirului celorlalţi şi obligat – culmea! – să-şi dea el însuşi lovitura de graţie, după modelul proceselor staliniste. Ce era să răspund? I-am zis că, sigur, îmi voi face autocritica. Şi mi-am făcut-o în felul meu… spre supărarea lui Iorgu Stoian, care a ţinut să-mi spună că nu aşa ne-a fost vorba. Totuşi, în ciuda insuficienţelor mele, partidul mă dorea! Şedinţa organizaţiei de partid la care s-a votat primirea mea s-a transformat într-un exerciţiu de acuzaţii de o neînchipuită duritate, de parcă s-ar fi urmărit nu primirea, ci excluderea, chiar înainte de a fi primit.Voiam să am o carieră universitară, care depindea în bună măsură de atitudinea mea politică. În realitate, totul avea să fie infinit mai complicat. Ca să mă împlinesc, trebuia să cadă mai întâi comunismul, şi asta nu ţinea deloc de mine, ci de jocurile imprevizibile ale istoriei.” (Lucian Boia)..

"Fiecare popor isi are propria experienta cu "ceilalti". Putine insa in asemenea masura si cu asemenea intensitate precum romanii. Situat intr-o regiune "deschisa" si multa vreme vag structurata, actualul spatiu romanesc a cunoscut o diversitate de dominatii politice si de infuzii etnice si culturale." In Vechiul Regat de dinainte de 1918, populatia oraselor era cat se poate de amestecata sub aspect etnic si cultural. In perioada interbelica, Romania Mare cuprindea, alaturi de romanii majoritari, o diversitate de nationalitati ca niciunde in Europa. Lucian Boia infatiseaza modul cum, incepand cu cel de-al Doilea Razboi Mondial, apoi in perioada comunista si in anii care au urmat, aceasta diversitate a disparut aproape cu desavarsire. Romania e astazi mai romaneasca decat oricand. Din pacate, arata autorul, si romanii s-au "romanizat", rupandu-se in mare masura, prin izolationismul practicat de regimul comunist, de valorile culturii occidentale pe care se cladise Romania moderna...

„Încerc să înfăţişez, cât pot de echilibrat, problema alcătuirii României (din părţi asemănătoare, însă distincte). Avem o ţară (aproape) întregită. Ce am făcut însă cu ea? Ce facem cu ea în prezent? Cât suntem de capabili să înfruntăm viitorul? Să recunoaştem deschis cum stau lucrurile, altminteri nu ne vom îndrepta nicicând. România nu arată deloc bine: e afectată de mari întârzieri şi de mari dereglări. Toate acestea, adunate, ar putea genera un amestec exploziv, de natură să pună în pericol inclusiv construcţia naţională. La 100 de ani de la Marea Unire, avem datoria să ne reparăm ţara.“ — LUCIAN BOIA..

„Încerc să înfăţişez, cât pot de echilibrat, problema alcătuirii României (din părţi asemănătoare, însă distincte). Avem o ţară (aproape) întregită. Ce am făcut însă cu ea? Ce facem cu ea în prezent? Cât suntem de capabili să înfruntăm viitorul? Să recunoaştem deschis cum stau lucrurile, altminteri nu ne vom îndrepta nicicând. România nu arată deloc bine: e afectată de mari întârzieri şi de mari dereglări. Toate acestea, adunate, ar putea genera un amestec exploziv, de natură să pună în pericol inclusiv construcţia naţională. La 100 de ani de la Marea Unire, avem datoria să ne reparăm ţara.” (Lucian Boia)..

În urma semnalului de alarmă tras de istorici şi publicişti francezi, potrivit cărora Franţa s-ar afla în declin, Lucian Boia supune afirmaţia unei analize istorice riguroase, întinsă pe câteva secole din istoria atât de bogată a „surorii noastre de gintă latină“.Cercetând o multitudine de evenimente, de serii statistice revelatoare sau de aspecte semnificative ale peisajului cultural din Franţa, Lucian Boia scoate în evidenţă câteva constante ale drumului parcurs de la statutul de naţiune hegemonică a Europei la cel de putere de rang secund ocupat astăzi. Răspunzător de acest declin ar fi, potrivit autorului, un complex de cauze, între care tendinţa spre conservatorism social şi economic, pe care nici măcar Revoluţia n-a reuşit s-o schimbe, şi îndeosebi declinul demografic, început încă în secolul al XVIII-lea şi accentuat până într-o perioadă recentă, revirimentul actual venind cam târziu. Istoricul nu ezită să ducă analiza până în zilele noastre, încercând să facă o adevarată istorie a prezentului, în care, fără să formuleze predicţii, sondează avantajele potenţiale ale Franţei în contextul actualei crize economice internaţionale şi al mondializarii...

„Sărbătorirea Marii Uniri e cu totul legitimă. E legitimă şi o doză de mitologie: toate naţiunile o au! Dar avem nevoie, dincolo de comemorări şi de simbolistica eroică, şi de o istorie făcută fără prejudecăţi, în spiritul unei abordări critice. Cel puţin din partea istoricilor profesionişti! Ne trebuie în tot cazul o istorie europeană. România nu e o insulă, e parte a unui ansamblu. Nu ne putem izola, nici în interpretarea istoriei, nici în modul cum ne raportăm la ziua de azi ori de mâine. Dacă privim izolat crearea României Mari, riscăm să facem abstracţie de evoluţiile globale şi totul să ni se pară minunat. În fapt, România Mare a evoluat pe o scenă extrem de fragilă, cu primejdii răsărind la tot pasul – şi, desigur, istoria încă nu s-a încheiat. Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor şi transformarea Europei dintr-un continent până nu demult conflictual într-o casă în egală măsură primitoare pentru toţi locuitorii săi. Miza, pentru noi toți, nu e trecutul, ci viitorul.“„România e absentă în dezbaterea istoriografică europeană. Pe piaţa ideilor, cum se spune, nu prea existăm. Răspunderea o poartă cei care încă n-au aflat că istoria se face, astăzi, altfel, în orice caz nu reîncălzind la nesfârşit vechiul discurs naţionalist. Centenarul Marii Uniri, în loc să stimuleze cercetări înnoitoare, riscă să se rezume la reafirmarea unor locuri comune. În memoria istorică a românilor a rămas doar o schemă mult simplificată a procesului istoric desfăşurat între 1914 şi 1918. Toţi românii, cu puţine excepţii, ar fi tras atunci într-o singură direcţie. Nu e chiar aşa! Adevărul, pur şi simplu, este mai complex şi mai nuanţat.“ (LUCIAN BOIA)Fotografiile de pe copertã © Marius Amarie, MNIR. Sceptrul regelui Ferdinand, realizat din aur şi argint, dupã proiectul pictorului Costin Petrescu, cel care a conceput scenariul şi scenografia ceremoniilor de încoronare de la Alba Iulia, din 1922. Cele patru tinere în port popular reprezintã noile provincii alãturi de România reîntregitã; lucrãtura şi pietrele prețioase reflectă designul coroanei reginei Maria și al mantiilor regale, concepute de același artist...

„Îmi propun să trec în revistă câteva mari întrebări pe care oamenii și le-au pus – și nu încetează să și le pună – generație după generație. Sunt întrebările fundamentale privitoare la condiția umană. Ele continuă, în mare parte, să rămână fără răspuns, sau, și mai derutant, primesc adesea, din belșug, răspunsuri multiple și contradictorii. Evident, nu am soluții de propus pentru a face lumea mai inteligibilă. M-am mulțumit să identific nedumeririle. Lista lor e impresionantă. Trăim în plin mister.” (Lucian Boia)„De-a lungul istoriei se produc nenumărate efecte perverse: evenimente sau evoluții care au cu totul alte urmări decât cele preconizate. «Unde dai și unde crapă» – zice o vorbă românească. În ciuda tonului glumeț, e o remarcă foarte serioasă, care sugerează o întreagă filozofie a istoriei. Într-adevăr, nu știm niciodată la ce să ne așteptăm. Şi viața omului, și istoria omenirii sunt pline de surprize, la fiecare pas.Democrația (de tip occidental) poate fi considerată o reușită, dar nici în cazul ei nu lipsesc factorii perturbatori. De fapt, totalitarismele secolului XX s-au instaurat profitând tocmai de condițiile create în cursul amplului proces de democratizare. În Germania lui Bismarck, Hitler ar fi rămas un obscur pictor de firme. El și mișcarea nazistă, în genere, au ajuns la putere tocmai în urma unei competiții de tip democratic, prin alegeri libere, pe baza votului universal. Democratica Republică de la Weimar, și nu Prusia aristocratică, i-a netezit drumul spre pu­tere. Electoratul «democratic» se lasă ușor manipulat, spre deo­se­bire de elita conducătoare din regimurile predemocratice. Regula «un om, un vot» așază pe același plan persoane cu competențe foarte inegale și dă în cele din urmă câștig de cauză celor mulți, de fapt însă nu acestora, ci celor care au știut să-i manipuleze mai eficient. Hotărât lucru, nu ne aflăm într-o perioadă prea bună. Un vânt de anarhie străbate planeta.” (Lucian Boia)..

Ceea ce numim îndeobşte istorie nu este, în raport cu realitatea, decât o naraţiune simplificată, dramatizată şi învestită cu sens. Ea filtrează trecutul, îl adaptează şi îl deformează, trecându-l prin sita imaginarului şi structurându-l în sensul ideologiilor prezentului. În acest eseu despre condiţia istoriei, Lucian Boia şi-a propus să desluşească regulile potrivit cărora se petrece deplasarea dinspre real spre imaginar, dinspre unica istorie care a fost spre multitudinea de reconstituiri posibile. Sistemul de interpretare aplicat cazului românesc în Istorie şi mit în conştiinţa românească este extins acum la scara întregii istorii. „Întrebarea fundamentală este, desigur, dacă istoria are sau nu sens. Dacă nu are sens, orice efort de a afla din ea încotro mergem se dovedeşte derizoriu. După atâta abuz de teleologie, scepticismul istoric pare a câştiga teren. Sunt tot mai puţine marile construcţii filozofice capabile de a ne spune de unde venim, încotro mergem şi graţie cărui meca-nism. Un gânditor precum Karl Popper nu se sfieşte să afirme, contrazicându-l pe Karl Marx, absenţa oricărui sens în mersul istoriei. În ce mă priveşte, mă mulţumesc să contemplu gratuitatea dezbaterii. În fapt, nu ştim dacă istoria are sau nu are sens, dacă este sau nu este orientată, şi orice alegere în această dilemă ţine de pura credinţă, şi nu de vreun adevăr demonstrabil.“ (Lucian BOIA)..

Mare creator de mituri, Jules Verne a devenit el însuşi un mit. Mulţi dintre admiratorii săi văd şi astăzi în el un profet al ştiinţei şi al lumii de mâine (ceea ce de fapt nu a fost). Interpretările privitoare la opera sa merg în toate sensurile. Pionier al tehnologiei moderne sau purtător al unui mesaj mitologic şi religios? Progresist sau tradiţionalist? Optimist sau pesimist? De dreapta sau de stânga? Rasist şi antisemit sau plin de respect pentru toate culturile? Dezacordul domneşte până şi în privinţa înclinaţiilor lui sexuale: misoginie, tendinţe homosexuale sau multiple legături feminine? Specialist în decriptarea construcţiilor imaginare, Lucian Boia îşi propune să rezolve aceste contradicţii, punând în lumină formula umană şi literară specifică scriitorului, precum şi modul în care lumea secolului al XIX-lea, cu valorile, proiectele şi prejudecăţile ei, se oglindeşte în opera sa. O investigaţie originală şi convingătoare, consacrată, mai întâi în ediţia ei franceză, împlinirii a o sută de ani de la moartea lui Jules Verne...

„Această carte nu e o biografie. Intenţia autorului este să propună o meditaţie privind cariera unei personalităţi care i-a dezbinat pe francezi şi îi separă, încă, pe istorici. În centrul investigaţiei se află un proiect de o ambiţie puţin obişnuită. Napoleon III a vrut să remodeleze Franţa, Europa şi lumea. Va trebui să limpezim geneza unei viziuni politice şi sociale foarte particulare, obiectivele urmărite şi modul în care-au fost puse în operă, iar la sfârşit să facem bilanţul, plin de contraste, al împlinirilor şi eşecurilor.Fiecare individ, şi cu atât mai mult un personaj istoric de mare anvergură, prezintă o multitudine de chipuri, compuse şi recompuse în funcţie de perspectiva din care e privit. Napoleon III este o fiinţă reală şi în acelaşi timp o creaţie «colectivă» a scriitorilor, a istoricilor, a tuturor celor care s-au apropiat de el într-un fel sau în altul. Preocuparea mea a fost să găsesc un punct de echilibru între atâtea reprezentări divergente. Oricum, istoria nu deţine adevă­ruri «absolute». În spatele oricărei reconstituiri se ascunde istoricul. Cu alte cuvinte, acest portret, pe care l-am dorit cât mai fidel, este şi el, într-un fel, propriul meu Napoleon III.“ (Lucian BOIA) ..

„Pornind de la istorie, mă reîntorc la istorie după o lungă peregrinare prin lumi imaginare. Atunci când m-am lăsat sedus de istoria imaginarului, nu am inclus pentru început şi istoria printre domeniile susceptibile de a fi interpretate tot prin imaginar. M-au preocupat mai întâi ficţiunile cosmice, apoi impresionantul arsenal al «sfârşitului lumii». M-am oprit asupra experimentului comunist, văzut ca mitologie ştiinţifică materializată. Am urmărit gama plăsmuirilor biologice, regulile potrivit cărora sunt inventaţi «oameni diferiţi» sau devin «diferiţi» oameni ca oricare alţii. Aceste drumuri prin imaginar m-au pus în faţa unor permanenţe ale spiritului uman, în faţa, de fapt, a unui adevăr simplu, atât de simplu, încât aproape nu-l mai luăm în seamă: acela că totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră, de la cea mai sumară reprezentare până la cele mai savante alcătuiri. Ce altă sursă ar putea să existe? Iar ceea ce imaginăm nu este niciodată gratuit. Nu există ficţiune lipsită de sens. Până şi pe planetele cele mai îndepărtate proiectăm speranţele, prejudecăţile şi iluziile noastre, ideologiile noastre, preocupările noastre curente.Cu atât mai mult în istorie, mijloc privilegiat de exprimare a conştiinţei colective. Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv. A sosit momentul să mă aplec asupra ei, încercând să o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imaginarului nu poate lăsa în afară imaginarul istoric. Cercul este astfel închis.“ — LUCIAN BOIA..

„Instituțiile, legile, regulile, toate importate din Occident, se confruntă adesea pe terenul românesc cu tendințe și interpretări adverse, provenind din stratul anterior de civilizație. A fost o vreme când nimic nu părea mai natural în societatea românească decât ceea ce numim astăzi corupție. Occidentul crede în reguli (chiar dacă nici occidentalii nu le respectă întotdeauna). Românul este destul de sceptic în privința regulilor. Ne vom occidentaliza oare până la capăt?  Poate că nici nu mai are rost să ne punem o asemenea întrebare. Nici Occidentul nu mai este ce-a fost. Ne îndreptăm cu toții, în ritm accelerat, spre o lume nouă, foarte diferită de lumea de până acum. Rămâne să dovedim cât suntem de pregătiți, și unii, și alții, pentru a înfrunta Marea Schimbare.“ — LUCIAN BOIA..

În ce măsură poate contracara omenirea amenințările majore care pot veni dinspre mediul natural? Dereglări climatice, radiații solare, epidemii, explozii vulcanice, tornade, secetă, cutremure, tsunami – lista e nesfârșită. Trăim de fapt într-o lume extrem de ostilă și avem atât de infime capacități de a o struni. În raport cu datele din anul de grație 1985, Lucian Boia face în această carte o trecere în revistă a diverselor dezastre care și-au pus amprenta asupra evoluției societăților și a civilizației, precum și o comparație cu momentul actual, când este evident că funcţionarea mecanismului om–natură suferă un dezechilibru, foarte probabil ireversibil. Într-adevăr, lumea nu se va sfârși, spune autorul, din pricina cutremurelor, sau a petelor solare, sau a variației axei Pământului. Nici chiar din pricina pandemiilor. Primejdia cea mare o reprezintă acum încălzirea climei și efectul de seră, fenomen global și potențial distrugător, a cărui răspundere o poartă cu precădere omul. Dar nu e deloc sigur că omenirea mai poate opri procesul, sau măcar că își dorește să-și schimbe modul de viață. Abia în acest punct specia umană riscă să dispară cu adevărat.„Dacă ne vom mai încălzi cu câteva grade, să ne aşteptăm ca o teribilă criză de civilizaţie să lovească omenirea. Se va petrece – cine ştie? – o mare migraţie spre Nord, Africa revărsându‑se asupra Europei. Migraţia actuală determinată de sărăcie şi de conflicte armate se va amplifica din motive climatice. Lumea va fierbe, atât la propriu, cât şi la figurat.  Dar dacă lucrurile vor merge și mai departe? Va mai exista scăpare? Să emigrăm în spaţiul cosmic? Nici o altă planetă a Sistemului Solar nu oferă condiţii de viaţă cât de cât asemănătoare cu cele de pe Terra. Deocamdată, odată ce am ajunge în situaţia ca Pământul să nu ne mai suporte, nu avem nici un fel de soluţie de rezervă.“ — LUCIAN BOIAPe copertă: Simon de Myle, Arca lui Noe pe Muntele Ararat (detaliu), 1570..