Liviu Rebreanu

Adam și Eva ..

Nu sunt putine marturisirile lui Liviu Rebreanu despre propria-i opera, dar una dintre ele, reluata de cate ori a avut ocazia, e de natura sa surprinda, in ciuda motivatiei ce o avanseaza. Intrebat de reporteri despre preferintele sale in legatura cu creatiile-i romanesti, nu a ezitat niciodata sa raspunda Adam si Eva.Nu stiu daca preferinta autorului pentru Adam si Eva se explica prin propriile lui marturisiri sau daca avem si noi dreptate prin incercarea de a identifica un mecanism mai putin vizibil in vesnic tainuitele miracole ale creatiei. Sau poate sa fie pur si simplu o afectiune aparte, ca pentru un copil ceva mai sensibil si firav, avand nevoie de o atentie speciala. Cine stie.....

Liviu Rebreanu, prozatorul bolovănos, arid, non-stilist – cum era considerat de critica tradiţională (Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, G. Călinescu) – pare astăzi un scriitor, totuşi, elaborat şi cerebral, care îşi supraveghează expresia până la limita artificiului (a şi fost comparat cu Flaubert).Incontestabil, Adam şi Eva este rezultanta unei meditaţii transcendentale, motivată de o experienţă trans-personală. Prin arta analitică de sondare a profunzimilor psihice, ilustrată atât de Adam şi Eva cât şi de Ciuleandra, Liviu Rebreanu visa, aproxima şi chiar dimensiona o ştiinţă a conştiinţei. În chiar primul volum din Caiete (Ed. „Dacia“, Cluj-Napoca, 1974) se poate desluşi interesul lui Rebreanu pentru psihanaliză, ca şi „deschiderea“ pentru interpretarea creaţiei: „Fiecare epocă primeşte o dată cu ideile şi ochi noi, şi vede foarte mult în vechile creaţii spirituale.“..

Cu Adam si Eva (1925), romancierul anticipeaza o alta linie a prozei moderne, evidentiata mai cu seama in anii de dupa al Doilea Razboi Mondial: transfigurarea mitului, structura romanului-parabola. Ca in cazul altor opere, si aici avem de-a face cu un proces complex al genezei, ale carei radacini coboara – dupa marturisirile autorului – pana in 1918, intr-o intamplare aparent anodina, complicata cu drama conjugala a poetului St. O. Iosif, coleg si prieten cu Liviu Rebreanu. De la schema primitiva a unui roman nescris, Sarpele, ideea fatalitatii erotice isi incorporeaza doua alte motive, al „cuplului etern“ si al „vesnicei reintoarceri“. (Mircea Zaciu)..

Apărut în 1925, romanul lui Rebreanu urmărește povestea de dragoste a unui cuplu care se caută încontinuu, și se întâlnește doar în al șaptelea episod istoric al evoluției civilizației – de aici și denumirea operei, ce ilustrează identificarea celor doi cu perechea primordială.Ideea principala a cartii este reprezentata de cautarea sufletului pereche de-a lungul mai multor vieti. Astfel, sub incarnarea a 7 personaje in diferite epoci si spatii geografice – Mahavira in India, Unamonu in Egiptul Antic, Gungunum in Babilon, Axius in Roma Antica, Hans in Germania medievala, Gaston in Franta revolutionara si Toma Novac in Romania interbelica – principiul masculin isi cauta perechea pentru a se reintregi, deoarece dupa cum explica autorul prin intermediul personajului Aleman:Barbatul si femeia se cauta in valmasagul imens al vietii omenesti. Un barbat din milioanele de barbati doreste pe o singura femeie, din milioanele de femei. Unul singur si una singura! Adam si Eva! Cautarea reciproca, inconstienta si irezistibila e insusi rostul vietii omului...

Între marile romane (Liviu Rebreanu), obisnuia sã se destindã realizând scrieri epice de dimensiuni mai reduse. Dupã „Ion“ si „Pãdurea spânzuratilor“, a publicat (în 1925) „Adam si Eva“, o carte cãreia i-a pãstrat o afectiune specialã. E un roman al iubirii, vãzutã ca formã esentialã de viatã cosmicã. Sunt urmãrite douã suflete, cãutându-se prin epoci istorice diferite, în întruchipãri succesive. Reconstituirile de civilizatii apuse relevã o putere imaginativã flaubertianã, care face din episoadele naratiunii nuvele relativ autonome, cu numeroase scene crude... si culoare localã...

Cuprins:Cuvânt înainte. Bibliografie. Tabel cronologic. Cap. I. Ciufu; Cap. II. Stăpâna cu servitoarea; Cap. III. Cinci minute; Cap. IV. Casa crimelor; Cap. V. Moștenitorii indignați; Cap. VI. Bănuielile Aretiei; Cap.VII. Solomia vrea să plece; Cap. VIII. Judecătorul și polițaiul; Cap. IX. Informatorul ofensat; Cap. X. „Când ai mințit”; Cap. XI. Două biete femei; Cap. XII. Toiagul bătrânețelor; Cap. XIII. Cortegiul funerar; Cap. IV. O celebritate piteșteană; Cap. XV. Lixandru; Cap. XVI. Alibi; Cap. XVII. Inelul cu brilliant; Cap. XVIII. Testamentul; Cap. XIX. Părerile lui Spiru; Cap. XX. Întoarcerea judecătorului; Cap. XXI. Un ac de păr...

Romanul Amândoi face parte din seria romanelor polițiste nemuritoare.Amândoi are că subiect uciderea a doi bătrâni bogați și avari în casă lor din Pitești. Imediat se deschide o anchetă condusă de judecătorul de instrucție Aurel Dolga, un tânăr dornic de afirmare cât mai rapidă. Cu comportamentul unui "Sherlock Holmes" construiește un caz fantastic, spre uluirea celorlați participanți la cercetări. E adus cu picioarele pe pământ atunci când criminalul se autodenunță.Relatarea întâmplărilor este presărată din plin cu umor, personaje foarte bine conturate și mai ales cu răsturnări de situație...

Calvarul, Liviu Rebreanu..

..

Romanul „Ciuleandra” este alcătuit din 31 de capitole și se deschide cu un moto: „…și nu știi că tu ești ticălos și mișel și sărac și orb și gol…” (Apocalipsa, III – 17). Acesta are un rol anticipativ deoarece prezintă ipostaza finală a personajului principal, nebunia acestuia, dar ilustrează, totodată, și faptul că niciodată nu ne cunoaștem suficient de bine, niciodată nu știu dacă în interiorul unei ființe aparent inofensivă se poate afla instinctul criminal. Trebuie doar să știm să ne controlăm pornirile.Titlul operei poate fi privit din două unghiuri, având un sens denotativ și un sens conotativ. El exprimă pe de o parte nebunia dansului, „Ciuleandra” fiind considerat un dans dionisiac în care fiecare dintre participanți se dezlănțuie: „Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, se înșiră, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți...

"Pe un spatiu mai mic decat in Adam si Eva, Rebreanu implica in Ciuleandra, intr-o ecuatie destul de complicata, mai multe elemente imponderabile: mistere psihologice, stranietati, fantasme tulburi ale inconstientului, vectori pulsionali ai erosului si ai mortii, doze apreciabile de necunoscut si de inexplicabil - care invita cititorul, intr-un mod foarte stimulator, la speculatii psihiatrice si psihanalitice. Romanul Ciuleandra e naratiunea unor provocatoare ambiguitati - situatie hermeneutica favorizanta ce-i asigura perenitetea" Ion Simut..

Deşi a fost în general bine primit imediat după apariţie de cri­tica de întâmpinare în exerciţiu (au scris favorabil Perpes­si­cius, N. Davidescu, M. Ralea), romanul Ciuleandra (1927) nu a fost creditat ca o naraţiune de performanţă, la nivelul capo­do­perelor unui scriitor consacrat prin Ion (1920) şi Pădurea spân­zuraţilor (1922). Criticii (în mod special Pompiliu Constan­ti­nes­cu) i-au reproşat fie superficialitatea analizei psihologice, fie intriga senzaţională, fie artificiozitatea conflictului melo­dra­matic. Autorul însuşi a mărturisit în jurnal uşurinţa cu care a scris micul roman într-o perioadă de tatonare şi mo­bi­li­za­re a eforturilor de construcţie pentru Răscoala. Transcrie­rea finală a romanului, în august 1927, a avut totuşi dificul­tă­ţi­le ei, datorită îndoielilor autorului, suspiciunii că naraţiunea su­feră de artificialitate: „Parcă e ceva livresc în viaţa pe care o tră­iesc figurile“ – notează scriitorul în jurnal la data de 8 au­gust 1927 (v. Opere 17, p. 6). Printr-o excepţie de la credinţa rebreniană statornică în arta majoră serioasă, animată de o sem­nificaţie morală clară, Ciuleandra „ar fi o demonstraţie a artei privită ca simplu joc: nu vrea să propovăduiască şi nici să-ţi lase vreun învăţământ. Nu vrea decât să amuze în sensul larg al cuvântului“ (ibidem, p. 6). Autorul nu-şi abandonează însă ro­manul sub umbrela nesatisfăcătoare a ideii de joc, adică de „o­peră de artă prea pură sau prea sintetică“, pentru că l-ar des­tina astfel categoriei minore de simple „experienţe de la­bo­rator“. Liviu Rebreanu îşi explicitează în jurnal adevărata investiţie de semnificaţie: „Ciuleandra asta, pentru mine e o operă în care se exprimă şi se clarifică o taină sufletească mare, e cazul, des repetat, al iubirii până la crimă...“ (Opere 17, p. 7). Orgolios, după apariţia cărţii nu agrea opiniile cri­ti­ce care nu o tratau cu încredere şi cu suficientă seriozitate.în postumitatea prozatorului, aprecieri aproape unanime si­­tuează apariţia romanului Ciuleandra din 1927 într-un mo­ment de depresiune valorică a creaţiei rebreniene. între Pă­du­rea spânzuraţilor, roman apărut în 1922, şi Răscoala din 1932, deci de-a lungul unui întreg deceniu, apar trei romane ale lui Rebreanu, considerate de mai mică importanţă: Adam şi Eva, în 1925, Ciuleandra, în 1927, şi Crăişorul Horia, în 1929. Nu intru în detaliile extrem de interesante ale acestor eva­luări. Amintesc numai că diagrama postumă a recon­si­de­ră­ri­lor a pus într-o altă lumină, mai favorabilă, cel puţin ro­ma­ne­le Adam şi Eva şi Ciuleandra. în ceea ce mă priveşte, am esti­mat că micul roman Ciuleandra a urcat spectaculos în apre­cieri: eu îl văd foarte aproape, dacă nu chiar egalul, capo­do­perelor indubitabile Ion şi Pădurea spânzuraţilor...

„Când Liviu Rebreanu trece la romanul orăşenesc, el eludează pe cât se poate înfăţişarea de indivizi şi se refugiază în monografia unei pasiuni, a unei porniri, adică în romanul psihologic, conştient sau nu de lipsa putinţei de a intui personaje. Ciuleandra e un astfel de roman analitic. […] Materia romanului o formează această trecere treptată de la logica aparent normală la conduita şi ţinuta demenţială…” (George Călinescu)„Marea dimensiune a operei lui Rebreanu este tragicul. În cadrele unui psihologism sprijinit încă pe conexiuni simbolice (epice şi caracterologice) conştiinţa «dialogizată» din Pădurea spânzuraţilor a devenit în Adam şi Eva, Ciuleandra ori Jar, autentic dialog cu subconştientul. Romanul românesc şi-a pierdut, chiar înainte de a şti, integritatea clasică, netăgăduindu-şi însă specificul spiritual şi umanismul...”(Al. Protopopescu)..

Într-un acces de furie, Puiu Faranga își sugrumă soția. Ultimul descendent al unei familii de vază, crescut în răsfăț și educat la școli înalte din Occident, Puiu nu pare să-și fi găsit vreun rost în viață, în afara petrecerilor și aventurilor galante. Este sau nu responsabil Puiu Faranga de uciderea Mădălinei? Este întrebarea la care se caută răspuns de-a lungul întregii construcții narative.Consecvent tematicii întregii sale opere – prăpastia dintre stările sociale și felul în care cei care au avere și poziție privilegiată dispun de cei umili după bunul plac –, Rebreanu concentrează în acest roman de mici dimensiuni acțiune, caractere, psihologie în evoluție, critică socială și unghiuri de abordare care fac din Ciuleandra o culme a măiestriei sale artistice...

Cred ca Liviu Rebreanu a scris dupa un program  propriu, care tinea seama de orizontul de asteptare si de gustul publicului, si in egala masura de exploatarea propriei experiente in sens strict, biografic, si in sens larg, de acumulare culturala. […] Perechea de romane contradictorii ale rascoalelor Craisorul si Rascoala arata un autor sensibil la miscarile subterane, ce jaloneaza istoria europeana intr-un secol al maselor. Cert, cele doua romane ar trebui revizitate in lumina adusa de noile abordari ale istoriei secrete: rascoala din 1784 si legaturile lui Horea cu masoneria, mecanismul declansator al insangeratului an 1907 ce a combinat servicii secrete, planuri imperiale, interese politice oculte. - Elisabeta Lasconi..