„Când Liviu Rebreanu trece la romanul orăşenesc, el eludează pe cât se poate înfăţişarea de indivizi şi se refugiază în monografia unei pasiuni, a unei porniri, adică în romanul psihologic, conştient sau nu de lipsa putinţei de a intui personaje. Ciuleandra e un astfel de roman analitic. […] Materia romanului o formează această trecere treptată de la logica aparent normală la conduita şi ţinuta demenţială…” (George Călinescu)
„Marea dimensiune a operei lui Rebreanu este tragicul. În cadrele unui psihologism sprijinit încă pe conexiuni simbolice (epice şi caracterologice) conştiinţa «dialogizată» din Pădurea spânzuraţilor a devenit în Adam şi Eva, Ciuleandra ori Jar, autentic dialog cu subconştientul. Romanul românesc şi-a pierdut, chiar înainte de a şti, integritatea clasică, netăgăduindu-şi însă specificul spiritual şi umanismul...”(Al. Protopopescu)
