Pierdut in Bordeaux. Tara Vinurilor, Saint-Emilion vs.Sauternes, imposibila alegere Cand spui "Bordeaux", prima referinta nu poate fi decat vinul, aici fiind, in fapt, epicentrul mondial al oenologiei, sub fiecare pietricica din aceasta regiune a Frantei ascunzandu-se, practic, o radacina de vita de vie, in fiecare satuc mai dichisit existand un Chateau (sediul unei podgorii, cu mult mai mult decat o simpla crama), dar si in fiecare garage putand avea surpriza intalnirii cu cateva butoaie de stejar in care se innobileaza o licoare unica. Din 1001 motive, Bordeaux este un terroir binecuvantat de Bacchus/Dionysos! Numai ca atat de mare este diversitatea vinurilor exceptionale de aici incat unui muritor - fie el si "Cavaler al Vinului" - ii este peste puteri sa aleaga, de pilda, intre vin rosu si vin alb, intre sec sau vin dulce licoros, intre Merlot sau cupajul de Semillon si Sauvignon Blanc, intre Saint Emilion si Sauternes (dar si intre Sauternes si Barsac, la vinificarea soiurilor albe botritizate), intre Pauillac si Medoc ori intre Pomerol si Pessac-Leognan, intre Pauillac Chateau Margaux si Chateau d'Yquem sau, chiar, in ciuda aparentei asemanari sonore, intre Chateau Lafite Rotschild si Chateau Mouton Rotschild… Iar istoria Aquitaniei si a Burdigalei (numele vechi pentru Bordeaux) este cu mult mai complexa pentru a se circumscrie exclusiv istoriei vinului de aici, oferind si alte deschideri fascinante spre acest taram incredibil...

Pierdut in Dublin, pe Insula de Smarald. De la trifoiul Sfantului Patrick la o portie de fish and chips cu James Joyce sau cu trupa U2Irlanda se bate mereu cu Sardinia, Corfu sau Ischia pentru titlul neoficial de adevarata Insula de Smarald a Europei. Si castiga adeseori la scor de neprezentare! Ca sa intelegi de ce se intampla asta este de ajuns sa faci o calatorie vara prin tara si sa innebunesti efectiv de atata verde, care, pornind de la trifoiul (shamrock) Sfantului Patrick, va fi inspirat drapelul national si tricourile echipelor de aici. Dupa cum e de ajuns sa zabovesti o zi si o noapte in Dublin, in zona Temple Bar, unde o pinta de bere buna nu se pune niciodata, dupa cum nu se pune nici a doua, nici a treia... niciuna pana la urma! Evident, la final o sa vezi stele verzi prelingandu-se pe peretii de caramida ai pub-urilor cochete, supraaglomerate si totusi incredibil de pasnice. De la verdele de smarald al vegetatiei rurale impecabil ingrijite, fie ca e vorba de peluza din fata casei sau de pasunea pe care pasc linistite vacutele din rasa Dexter (de doua ori mai mici decat masivele Hereford si abia atingand o treime din dimensiunile unei Holstein), se poate sari oricand la patina verzulie a unei statui reprezentandu-l pe scriitorul James Joyce... si rezultatul va fi acelasi, cel putin la o prima si euforica vedere: o tara frumoasa si curata in care nimic nu e lasat la voia intamplarii, care s-a transformat enorm in ultimele decenii fara sa-si piarda sau denatureze specificul, destinul, individualitatea. De la acei vikingi fiorosi si obiceiurile lor aiuritoare ajungi peste un mileniu la Global City, trecand peste prabusirea Coloanei lui Nelson, afland lucruri incredibile despre James Joyce si alti Dubliners, intrebandu-te ce facea Dracula la Trinity College sau incercand sa afli cine se catara cu Bono si The Edge in Joshua Tree!? Sinead O'Connor? Dupa partide de gaelic football sau de hurling, o portie de fish and chips cu o bere neagra alaturi si, poate, mai tarziu, o Irish Coffee, poate sa insemne ca trebuie sa ramai de veghe-n Temple Bar.....

Rareori a plouat la Londra in cele cateva dati in care am fost acolo dar, pentru mine, capitala Angliei, a Regatului Unit si a Imperiului Britanic ramane un oras pe dos. O metropola fascinanta, supraincarcata de istorie si cultura, o incredibila scena artistica, totusi o lume care functioneaza dupa alte reguli decat cele cu care eram obisnuit de acasa. De cateva ori, am ajuns pe malul Tamisei gratie unor press trip-uri. Intr-o asemenea deplasare, nu prea ai momente moarte, totul se desfasoara conform unui plan bine stabilit de catre organizatori. Mi s-a intamplat insa o data sa fiu trimis la Londra singur, ca sa particip la un eveniment muzical. In aceasta unica deplasare de presa "la liber", am fost cazat in inima orasului, in vechiul cartier Hammersmith. Nu era Notting Hill-ul lui Hugh Grant si nici nu te trezeai pe cap cu vreo Julia Roberts care se straduia sa demonstreze ca nu a expirat de tot si inca debordeaza de farmec. Dar era ceva, poate, si mai nostalgic-haios, cu caldaramul acela dintr-un soi de caramida rosie rimand perfect cu zidurile caselor. Fara presiunea timpului data de un program facut de altii, m-am plimbat de placere, fara niciun obiectiv anume, prin cartier. Si era sa mor, calcat de autobuz, de mai multe ori. Pierdut in reverie, mintea mea refuza sa priceapa din ce parte veneau masinile acelea rosii, cu etaj, care navaleau peste mine implacabil. Si, uite asa, vreo trei-patru soferi pakistanezi mustaciosi m-au injurat amarnic pre limba lor, dupa ce au fost siliti sa franeze brusc pentru a nu ma transforma pe loc in black pudding pentru zombies sau in sheperd's pie pentru canibali. Londra chiar e un oras pe dos, in care nici macar omnibuzele nu vin din directia care trebuie! - Dan-Silviu Boerescu..

Pierdut in New York. O suta de orase intr-unul singur. Din Brooklyn in Chinatown Sa fii american poate insemna o mie de lucruri. Dar se spune ca nu esti american cu adevarat daca nu ajungi macar o data la New York. Fiindca acesta - chiar daca nu este capitala tarii-continent - este orasul oraselor americane, marul enorm - The big Apple - din care trebuie sa musti cu pofta pentru a intelege corect identitatea acestei natiuni relativ tinere (cel putin daca este comparata cu natiunile europene, dar nu numai). ...In cantecul sau , "Human Nature" din 1982, Michael Jackson se refera la New York City spunand: "Daca acest oras este doar un mar, atunci lasati-ma sa musc din el”. The Big Apple este o porecla sau, mai degraba, un nume de alint pentru New York City. Se pare ca expresia a fost folosita pentru prima data dupa 1920 de catre John J. Fitz Gerald, un jurnalist sportiv care scria despre cursele de cai pentru The New York Morning Telegraph. Popularitatea sa din anii ”70 ai secolului trecut se datoreaza partial si unei campanii promotionale a autoritatilor turistice din New York.  "Big Apple" a mai fost, de asemenea, titlul unui cantec si denumirea unui dans popular din anii '30 ai secolului trecut. Muzicienii de jazz din acea perioada au contribuit, de asemenea, la utilizarea expresiei pentru a se referi la New York City, in special la Harlem, ca fiind capitala jazzului din lume.  Sa nu uitam, insa, ca termenul "Big Apple" a fost folosit si de Frank Sinatra in conversatia sa cu cantareata de opera Dorothy Kirsten intr-un episod al programului de radio NBC Light Up Time din 28 Martie 1950. Iar - in Orasul care nu doarme niciodata - Frank Sinatra chiar a muscat cu pofta din acest Big Apple!..

Contrar viziunii poetului-filosof Lucian Blaga, vesnicia nu s-a nascut neaparat la sat - sau nu doar la sat, in alternanta vale-deal a spatiului mioritic. Si orasele, targurile sau micile citadele de la noi ale unei mereu incerte urbanitati isi revendica acest atribut al unei eternitati intotdeauna discutabile, dar zamislind consecvent tipare specifice, care au traversat secolele, ale modului de viata autohton. Desigur, meandrele istoriei au impus diferente sensibile intre urbele fara mari valente de metropole din "tarile" romanesti, de o parte si de alta a Carpatilor. Nu seamana prea mult intre ele targurile moldovenesti cu burgurile transilvane, cu asezarile muntenesti de la raspantii ori cu "satul (mic parizian, dar) universal" al "Cetatii lui Bucur". Insa, dincolo de toate aceste frapante ne?asemanari, se poate regasi o cheie unificatoare a unui balcanism central?european fara limite, pentru care mititeii se pot inmuia in sampanie, chisca se poate intovarasi cu licorosul de Cotnari, iar pogacile se pot stropi cu Neuburgerul de Ciumbrud. Exista o altfel de eternitate a horinciei, a spritului sau a bautului "cu burta", dupa cum sub fiecare piatra de caldaram sau pavela de lemn cu care se podeau drumurile "orasenesti" se ascunde intotdeauna o farama de istorie, un pretext de poveste, ca intr-o pictura naiva descriind tiribombele unui balci, metafora a lumii romanesti aflate intr-un carnaval perpetuu.....

Amoru-i un copil pribeagCe-n veci cu legi nu poti sa-l stapanesti.De nu-ti sunt draga, tu mi-esti dragSi de-mi esti drag, sa te feresti! ...Suna a romanta dar, in fapt, nu-i deloc asa, chiar daca in vechile carciumi bucurestene cu staif melodia (aria!) intrase in repertoriul multor interprete ("dizeuze”, unele dintre ele avand destule in comun cu personajul fictiv originar). Refrenul pentru Habanera din opera Carmen (1875) de Georges Bizet ("L'amour est un oiseau rebelle") debuta in forta cu ditirambicul  "L'amour est enfant de Boheme" al protagonistei dar in prima si, apoi, consacrata versiune romaneasca (inclusiv pe scenele oficiale) a devenit "Amoru-i un copil pribeag" - ceea nu e deloc acelasi lucru, insa surprinde fidel caracterul volatil, ratacitor, nestatornic al iubirii in cheie nu neaparat autohtona. In Vechii Bucuresti, atat de pitoresti la modul arhaic dar si, in acelasi timp, extrem de receptivi la noutate (fie ca aceasta venea pe filiera greco-fanariota, balcanic-osmanlaie, kiseleffian-muscaleasca, bonjurist-frantuzita, teuton-germanica sau cine mai stie de care, dupa cum bateau bezmetic vanturile Istoriei), iubirea/amorul/liubovul isi facea de cap discretionar, de la vladica la opinca, inflacarand imaginatia poetilor (unii dintre ei numarandu-se printre victimele sale predilecte), risipind avutii nemasurate, contrariind, vai,  opinia publica si, nu o data, generand consecinte politice teribile. Intre aceste coperti am vrut sa alatur o parte dintre legendele sentimentale mai mult sau mai putin cunoscute care jaloneaza harta istorico-afectiva a peisajului din aceasta urbe contradictorie si controversata si care, recompuse livresc, inca reusesc sa produca nu putine satisfactii de substituire unui cititor contemporan deloc inhibat de stereotipurile perpetuate de manuale si de discursul propagandistic "oficial". - Dan-Silviu Boerescu..

Intemeiata de Carol l, Familia Regala a Romaniei coboara, in linie genealogica directa, din Familia Imperiala de Hohenzollern-Sigmaringen (familia din care facea parte si ultimul Imparat al Germaniei, Wilhelm al 11-lea) si este inrudita cu toate marile familii regale europene: britanica (Dinastia de Windsor), a Spaniei, a Portugaliei, a Danemarcei, a Greciei, a Frantei (Bourbon) si Familia lmperiala a Rusiei (Romanov). Din 1866 si pana astazi, istoria Romaniei se impleteste inextricabil cu cea a Dinastiei Romane. Chiar si in momentele in care ultimul Suveran a fost alungat din tara, Familia Regala a reprezentat un reper pentru tot romanul, un far al constiintei nationale. Dar, in tot acest veac si jumatate, Familia Regala a fost constituita din oameni "in carne si oase", nu din Supermani fictionali, din fiinte carora nimic din ceea ce este omenesc nu le-a fost strain... - Dan-Silviu Boerescu..

Suntem peste tot acasa,/Portile ni se deschid;/Nu-i echipa mai frumoasa/Si iubita ca Rapid (...) // Nu va dati batuti o clipa,/Invatati acest refren,/Imnul nostru de echipa./Glasul lor in fior de tren... Cine a ascultat macar o data acest imn al Rapidului, compus de Victor Socaciu pe versurile lui Adrian Paunescu, stie de ce ecoul tribunelor din Giulesti se reverbereaza misterios, la infinit. Glasul rotilor de tren! ("Mai bine un meci al Rapidului decat un concert mediocru" - vorba lui Dan Grigore...) Nu e vorba despre scoruri si clasamente. Nu e vorba despre cine a marcat golul, dubla, hattrick-ul. Nu e vorba nici despre faptul ca fotbalul se joaca - nu-i asa? - cu un balon rotund. Nu. Este altceva. Mult mai mult decat un meci. Este o stare de spirit. Unica prin intensitatea ei patimasa. Aceasta este Giulestina, esenta rapidismului, dincolo si dincoace de gazon. Totul trait la cote maxime fiindca, vorba lui Fanus Neagu, "Rapid nu opreste niciodata in garile mici". Foarte probabil, "Caragiale ar fi fost cu siguranta rapidist". Acestea sunt vorbele eseistului Radu Enescu, dar ele s-au regasit intotdeauna in subconstientul suporterului de pe Giulesti. "O echipa atat de simpla, comica, naiva nu avea cum sa treaca neobservata de Nenea Iancu sau de breasla acestuia." Si nici nu a trecut. Rapidul a reprezentat intotdeauna o sursa inepuizabila de fascinatie si inspiratie pentru gazetari, prozatori, poeti, politicieni si artisti din toate ramurile, asa cum se mandreste Brigada Pittis...

O cronica a conflictelor din Orientului Mijlociu nealterata de nicio ideologie, prezentand faptele brute, fara interpretari si pareri personale. O sursa unica de informatii la zi (mergand pana la finalul anului 2024), care face lumina intr-o lume polarizata, macinata de o multitudine de interese nationale si de grup, in care pacea pare imposibila. In Orientul Mijlociu, vara este mereu fierbinte. Chiar si toamna este fierbinte. Intotdeauna e, de fapt, fierbinte, indiferent de anotimp. In anotimpul politicii e teribil de fierbinte. De mai bine de un secol. Sau de cateva milenii? Iar in 2024 si 2025 situatia a depasit punctul de fierbere, devenind de-a dreptul exploziva. Cand gruparea Hamas a atacat nordul Israelului, a declansat un val de violente extreme de ambele parti, care a culminat cu invadarea Gazei de catre armata israeliana (IDF), reactia agresiva a gruparii Hezbollah si atacurile cu rachete lansate de rebelii Houthi din Yemen, ambele organizatii fiind sustinute de Iran. Dar luptele se desfasoara pe mai multe axe, desi nu toate se poarta cu arma in mana: Israel-Palestina, Iran-Israel, Israel-Hamas, Israel-Hezbollah, Arabia Saudita-Iran, Iordania-Palestina, siiti-sunniti s.a.m.d. La toate acestea se adauga razboiul din Siria, cu implicarea fatisa a Turciei, membra NATO. Conflictul s-a generalizat, nu mai e doar o infruntare intre doua forte militare si politice, intre evrei si arabi. Ci este, fara doar si poate, un razboi regional, influentat de aliante explicite sau neasumate oficial, cu implicatii si consecinte in lumea intreaga....Lunga vara fierbinte din 2024 tinde acum sa devina una eterna!..

Englezoaica, nemtoaica, rusoaica - prin venele ei curgea sangele amestecat al marilor dinastii europene... Cine ar fi banuit inainte de 1890 ca frumoasa printesa cosmopolita va fi unul dintre personajele care vor influenta decisiv, peste ani, formarea Romaniei Mari si se va identifica profund cu destinul unei tari indepartate si aproape exotice, cand ea era, de fapt, menita unei foarte probabile coroane britanice?!? Descendenta a familiilor domnitoare din Regatul Unit, Germania si Imperiul Tarist, "Missy" fusese ceruta de nevasta de varul ei primar George, viitorul Rege al Angliei, insa mama ei de origine pravoslavnica s-a opus vehement si i-a aranjat o casatorie - "ortodoxa" din toate punctele de vedere - cu Ferdinand, nimeni altul decat timidul Print Mostenitor al Romaniei. Numai ca diferentele de temperament si-au spus cuvantul si casnicia a esuat lamentabil, jumatate dintre copiii cuplului avand alti tati biologici decat cel oficial, iar cei doi soti ajungand fiecare in bratelor altor parteneri, ceea ce, in cazul Mariei, va atrage mania si represaliile fiului ei cel mare, viitorul Rege Carol al II-lea. Dificultatile conjugale si problemele sentimentale n-au impiedicat-o insa pe Regina Maria a Romaniei sa-si exercite exemplar atributiile regale, in timpul Primului Razboi Mondial ingrijind si imbarbatand soldatii raniti, dar si influentandu-si sotul sa ia cele mai bune decizii in momente‑cheie, iar inaintea Marii Uniri a efectuat reusite, desi informale, turnee diplomatice pentru a sustine extrem de convingator cauza Romaniei...

"Stelele in cer sunt fericite ca te au pe tine printre ele acum. O stea in plus va lumina in seara asta." Intr-o zi neguroasa de sfarsit de toamna, dupa ce actrita si muziciana Rona Hartner (9 martie 1973, Bucuresti - 23 noiembrie 2023, Toulon, Franta - tara a carei cetatenie o primise in 2010) pleca pe un alt platou de filmare, cel eteric si etern, incepeau sa iasa la iveala o multime de povesti tulburatoare despre artista, o femeie nefericita, trecuta printr-un mare scandal mediatic si doua divorturi, dar o mama cu totul speciala pentru fiica ei (Rita Sumalya), o artista care mai avea atatea de spus pe scena si pe marele ecran. Rona fusese numita adeseori de public, de critica de specialitate sau de prieteni "un uragan de viata", un "bulgare de iubire" sau "un monument de energie pozitiva", insa putini stiau ca, in scurta ei viata, trecuse prin nu putine drame si alte intamplari nefericite. Ramasese, de pilda, fara bani si fara un acoperis deasupra capului si la Paris, si la New York. La iesirea din adolescenta isi schimbase religia ca urmare a unei revelatii, apoi credinta in "Ingerul Pazitor" o ajutase sa treaca peste tot felul de impasuri, inclusiv prin incercarile repetate de sinucidere.....

Docudrame si mituri istorice insotite de consemnari din presa despre povesti captivante din capitalele vechilor provincii romanestiPrezentareDe la Sarmizegetusa antica la Campulung Muscel, Curtea de Arges, Targoviste, Baia, Siret, Radauti, Vaslui, Piatra Neamt, Roman, Harlau, Suceava, Iasi, Cernauti, Chisinau, Timisoara, Cluj, Alba Iulia sau Bucurestiul modern, istoria capitalelor tinuturilor romanesti istorice este bantuita, in fapt, de o succesiune de tragedii si situatii imposibile…In ciuda unor tentative din secolul XVI (intre care cea a lui Mihai Viteazul, care a realizat, pentru scurt timp, o „uniune personala”… nu a fost deloc singura!), intre perioada daco-geta a regilor antici Burebista si Decebal si Marea Unire din 1918, romanii si stramosii acestora au fost teribil de divizati vreme de aproape doua milenii. Prinsi la mijloc intre interesele diferitelor imperii, dar si lasandu-se, uneori, prada unor interese marunte, ei au trait intre hotarele mai multor formatiuni statale (cnezate, voievodate, ducate, principate etc.), toate aceste „Tari“ avand evolutii contradictorii si, adesea, ajungand sa se lupte intre ele fratricid pentru suprematia regionala. In acest context mai mereu insangerat, au existat o sumedenie de „capitale” mai mici sau mai mari, de „resedinte domnesti“ sau religioase gata sa se devoreze intre ele…..

În cazul lui Sergiu Nicolaescu, viața nu bate, ci surclaseaza filmul, chiar daca e vorba de regizorul român ale carui producții au depașit un miliard de spectatori.Dupa o adolescența tulburata în care a încercat sa se sinucida de trei ori („Mi-era lehamite de tot… Am apasat pe tragaci, dar nu a fost sa fie!“), Nicolaescu a ajuns la Buftea, însa nu a urmat parcursul clasic, venind de la IATC, ci de la… Politehnica. Printre filmele de lung metraj de început se numara Dacii, Mihai Viteazul și seria de filme „Comisarul Moldovan“.Fiu de aromân, nepot de comisar de poliție, dar și de general sovietic, nascut în Oltenia, crescut în Banat și care, printr-o întorsatura a destinului, a facut cariera la București (…dar și în lume!), Sergiu Nicolaescu a avut parte de aproape tot ceea ce își putea dori un om de film din România comunista. Avea „liber“ la coproducții internaționale, putea pleca din țara oricând pentru a lucra „afara“, iar când se întorcea obținea bugete uriașe pentru filmele sale istorice (…considerate azi drept „unelte ale propagandei), la care armata contribuia cu zeci de mii de figuranți și pentru care uneori primea permisiunea de a arunca în aer – la propriu! – monumente istorice pentru a accentua veridicitatea peliculelor sale.A iubit și a fost iubit patimaș. A avut trei neveste, ultima – pe care a luat-o în casatorie la 65 de ani – fiind mai tânara decât el cu… 46 de ani.A avut multe alte povești de dragoste, între care cea cu o cunoscuta artista românca (Ileana Popovici). Ba chiar, în tinerețe, i-ar fi „furat” soția lui Ion Țiriac.A ocupat mai multe funcții politice de-a lungul vieții, iar ultimul sau rol important a fost în viața, nu într-un film, fiind protagonist al controversatelor evenimente din decembrie 1989. Indiferent de implicațiile și orientarile politice, este de departe cel mai prolific și mai vizionat regizor român din toate timpurile, iar filmele și replicile sale memorabile vor ramâne necondiționat în memoria colectiva...

In mai 1986, Mircea Crisan spunea un banc la Europa Libera: "Cine a castigat trofeele in fotbalul european in primavara asta? … Pai, echipele astea care au mai multa energie!!!". Aluzia era evidenta. Dupa ce, pe 26 aprilie, explodase un reactor atomic la Cernobil, provocand cel mai grav accident nuclear din istorie si o degajare imensa de energie, pe 2 mai, Dinamo Kiev surclasa Atletico Madrid in finala Cupei Cupelor, iar cinci zile mai tarziu, pe 7 mai, la Sevilia, pe Estadio "Ramon Sanchez Pizjuan", in tribunele caruia luase loc inclusiv regele Spaniei, Juan Carlos, Steaua Bucuresti producea o imensa surpriza si triumfa in Cupa Campionilor Europeni in fata celebrei FC Barcelona. Intre timp, norul atomic survolase deja Romania… Dar cine este, de fapt, Steaua Bucuresti? CSA sau, asa cum spune si UEFA, FCSB? Sau "Faci Ce Spune Becali"? Cui apartine palmaresul din 1947 (cand un grup de ofiteri ai Armatei Regale infiinta o echipa de fotbal militara) si pana in 1998 (cand incepea privatizarea formatiei)? Cine este totusi clubul care detine alt palmares, cel din 2003 si pana azi? Cum e posibil ca un al treilea palmares, cel din perioada 1998-2003, sa fie al nimanui? Dincolo de toate aceste controverse raman meciurile, antrenorii si fotbalistii de legenda, cei 101 magnifici din aceasta carte, de la "Top" Voinescu la Helmuth Duckadam sau de la Emerich Jenei la Anghel Iordanescu, venind pana la Florinel Coman, Darius Olaru & Co. Dar si lacrimile unui copil de patru ani, care a jurat, in fata unui televizor alb-negru din vecini, ca va iubi mereu culorile ros-albastre, pentru ca "Steaua sa nu mai piarda niciodata"!..

Mituri urbane controversate, insotite de consemnari din presa si din alte surse legate de povestea actorului unic - un "baiat de cartier" care a ajuns sa domine scena si filmul din Romania Baiatul de cartier - din Rahova rau famata (...dar cu radacini in Oltenia prazului controversat, pe la Calafat) - a dominat decenii la rand scena si cinematografia din Romania. Actorul fascinant de la "Nottara" sau Teatrul Mic si protagonistul atator filme de succes nici macar nu a visat sa ajunga actor. La 16 ani, a dat la Medicina, dar a lesinat in sala de disectie. A luat 0,45 la Anatomie. A fugit de acasa, apoi a fost muncitor. A facut o brigada artistica, dupa care i-a zis unul: "Da la teatru!". A dat si a reusit. Nu spusese pana atunci nici macar o poezie! Dupa absolvire, a facut naveta Bucuresti-Constanta. Dormea in plasa pentru bagaje. Intr-o noapte, i s‑au furat pantofii si a trebuit sa faca drumul de la gara la teatru in ciorapi, pe un ger cumplit. "Dar a fost o perioada minunata. Mai si plangeam... Pe ascuns. Mi-a prins bine..." Stefan Iordache nu a avut deloc o viata idilica, dar a trait si a iubit intens, devorand cu patima fiece clipa si fiece femeie pe care a cunoscut-o. Nu a facut, insa, din asta o chestiune publica, de palmares erotic, dimpotriva! A fost casatorit pana la moarte cu o femeie discreta si rasata, nepoata marelui pictor Tonitza. Iar biografia lui ascunde o multime de intamplari necunoscute marelui public... Tatal Irinei Petrescu i-a zis candva: "Cum iti imaginezi ca eu, un doctor, o sa-mi las fiica sa se marite cu un copil de croitor, cu un derbedeu?"..

Viata marii actrite ar fi putut fi foarte bine scenariul unui film cu nemaipomenite rasturnari de situatie. Formidabila Stela Popescu (21 decembrie 1935, Slobozia-Hodorogea, Orhei, Basarabia romaneasca - 23 noiembrie 2017, Bucuresti) a fost nu doar o fabuloasa actrita de teatru, film si televiziune. A realizat cuplete celebre alaturi de Stefan Banica si Alexandru Arsinel, a jucat in mii de spectacole, a fost ea insasi un mare si uimitor spectacol, nu intotdeauna insa unul cu momente fericite.Stela Popescu s-a nascut dincolo de Prut, intr-o familie de invatatori modesti, iar prima amintire pe care o avea bine intiparita in memorie era invadarea Basarabiei - reunita in 1918 cu Romania, dupa un secol de cotropire ruseasca - de catre armata sovietica. In 1940, tatal ei, considerat intelectual - deci "dusman de clasa" - este deportat in Siberia, iar mama se refugiaza impreuna cu Stela in Romania, la Brasov. In 1953, Stela Popescu sustine examenul de admitere la facultate si este repartizata la Facultatea de Limba Rusa "Maxim Gorki", la care renunta dupa un an si jumatate, cand intra in echipa Teatrului Ministerului de Interne.In 1956, dupa ce, in fine, este admisa la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica, in paralel continua sa sustina spectacole de teatru. La sfarsitul facultatii, spre bucuria ei, este repartizata la Teatrul din Brasov, acolo unde ajunge sa sustina 400 de spectacole pe an.....