Mergând pe algoritmul stabilit de Gerard Genette, primul contact al cititorului de literatură cu această carte a lui Mihail Sebastian îi va pune cel puțin două probleme de relaționare. Probleme de naturi diferite, dar concurente.
Pe de o parte, va fi surprins de alegerea autorului unui roman, anterior apărut, de a face un dosar al receptării sale, în care include preponderent reacțiile critice ale detractorilor, cărora le răspunde, într-o încercare stranie de a demonta varii acuzații, mai toate ideologice.
Altfel spus: răspunde la o problemă de ideologie printr-un act ideologic, chiar dacă își ia câteva măsuri de precauție, spunându-ne încă din primele pagini că nu se simte „autor neînțeles”; pentru că autorul nu are drept la apel în critica literară. Ce poate face autorul?
Poate oferi câteva lucruri pentru a lămuri, „lucruri exterioare literaturii și care au fost cu de-a sila implicate în cazul De două mii de ani“.
Exterioare literaturii? Pentru noi, cei care am trecut prin experiențele de condiționare între sociologie și literatură, „exterior literaturii” este o asociere revolută. Pentru Sebastian, pentru autonomiștii esteticului, literatura este autosuficientă, iar orice tangență la cercul închis al operei este percepută ca agresiune.
Din rațiuni didactice, dar fără a invoca referințe clasicizate, ținem să ne precizăm poziția: par nature, literatura nu e teritoriu bine delimitat, impenetrabil și autoimun. Atât dinspre societate/politic spre literatură, cât și viceversa, există o circulație permanentă de mesaje, organizate ca stimuli reciproci.
