Comicul lui Caragiale se revarsa in satira violenta la adresa coruptiei din politica timpului; in ironie plina, magulitoare, superpoliticoasa, a propos de "amici", in humor duios si complice cand scriitorul "simte enorm" simfonia destinului.
Principala originalitate a lui Caragiale este ca toate personajele sale sunt niste imbecili. Inchipuiti-i pe omuletii lui Henry Monner impinsi mai adanc, scufundandu-se cu totul in irationalitatea cretinismului. Acesti antropozi sociali sunt lacomi si vanitosi: lipsiti de inteligenta, ei sunt, dimpotriva, uimitori de sireti; ei vor sa "parvina"; sunt mostenitorii, beneficiarii revolutionarilor, ai eroilor, ai iluminatilor, ai filozofilor care au rasturnat lumea cu gandirea lor, sunt rezultatul acestei rasturnari. Trebuie desigur sa profite cineva de ea. [...] Eroii lui Caragiale sunt nebuni dupa politica. Sunt niste cretini politicieni. In asa masura, incat si-au deformat limbajul cel mai cotidian. [...] Distanta dintre un limbaj pe cat de obscur pe atat de elevat si siretenia meschina a personajelor, dintre politetea lor ceremonioasa si necinstea lor funciara, adulterele grotesti ce se amesteca cu toate acestea, fac ca in cele din urma acest teatru, mergand dincolo de naturalism, sa devina absurd-fantastic.
