„Calea monahală este un lucru foarte greu de înțeles, începând de la chemarea pe care o primește viitorul monah, de la imboldul lăuntric de a părăși lumea, continuând apoi cu drumul propriu-zis. Iar sfârșitul acestei cai cine-l va spune? Este și mai greu să încerci o abordare a vieții monahale dintr-o perspectiva foarte lumească, sperând să ajungi la o anumită înțelegere a lucrurilor care se petrec într-o mănăstire, sau, mai mult, la cele care „pun în mișcare” mănăstirea. Nu poți să faci o caracterizare a sufletului cuiva, bazându-te doar pe semnalele pe care le primești de la trup, și să fii fără de inselare. Dar nici nu poți să introduci o separație între suflet și trup, fără să greșești față de amandoua.
Lepădarea de lume și de sine a monahului nu trebuie înțeleasă doar că o smerită renunțare la unele bunuri sau bucurii sau că o umilicioasa ramanere în urmă. Ea trebuie mai întâi de toate înțeleasă că afirmare a celuilalt. Celălalt devine mai important decât monahul. Monahul alege să renunțe la multe lucruri tocmai pentru că ceilalți să se poată bucură de ele.
Mâncarea este de fapt doar un pretext, un simplu prilej pentru adevăratul scop: ÎNTÂLNIREA! Nu întâmplător Hristos face trimitere la Cină, atunci când vorbește de Împărăția Cerurilor. Masă devine astfel o expresie a bucuriei întâlnirii. Este vorba în această carte despre un mod în care putem descoperi echilibrul vieții chiar și atunci când gătim. Cititorul poate că nu va află rețete noi sau mari secrete ale gătitului. Sperăm însă că va caută dincolo de aceste rețete și, de ce nu, chiar în aceste rețete, bucuria întâlnirii. Și atunci mâncarea, că de altfel toate celelalte ale noastre, va constitui un prilej de a ne întâlni cu noi înșine și cu cei apropiați și iubiți ai noștri ... în Dumnezeu!” (Arhim. Melchisedec, Starețul Mănăstirii Putna)
