Demult, tare demult, în Japonia trăiau un bătrân şi nevasta lui. Bătrânul era un om bun la inimă şi muncitor, dar nevasta lui era o femeie ursuză, care strica fericirea casei cu limba ei ascuţită. Mereu era nemulţumită de câte ceva, de dimineaţa până seara. Bătrânul încetase de multă vreme să mai ia în seamă bombăneala ei. El era mai toată ziua plecat să muncească la câmp şi, cum nu avea copii, ca să se amuze când era acasă, ţinea o vrabie îmblânzită. Iubea acea pasăre micuţă de parcă ea ar fi fost copilul lui.
Când se întorcea seara după o zi de muncă în aer liber, singura lui plăcere era să mângâie vrabia, să îi vorbească şi să o înveţe mici trucuri pe care ea le prindea foarte repede. Bătrânul deschidea colivia şi o lăsa să zboare prin încăpere şi se jucau împreună. Apoi, când venea vremea cinei, el păstra mereu nişte firimituri cu care să hrănească pasărea.
Într-o zi bătrânul a plecat să taie lemne în pădure, iar femeia a rămas acasă să spele rufe. Cu o zi înainte ea făcuse nişte apret, iar acum, când îl căuta, nu mai era; castronul pe care îl umpluse ieri era gol.
În vreme ce ea se întreba cine ar fi putut folosi sau fura apretul, vrabia a coborât în zor şi, plecându-şi capul micuţ acoperit cu pene – un truc pe care îl învăţase de la stăpânul ei – pasărea a ciripit şi a spus:
— Eu sunt cea care a luat apretul. Am crezut că era ceva de mâncare pus pentru mine în acel vas şi l-am mâncat pe tot. Dacă am greşit, te rog să mă ierţi! Cip, cip, cip!...
