Poveștile și basmele lui Ioan Slavici reprezintă un segment distinct al creației sale, în care prozatorul valorifică materialul folcloric printr-o rescriere cultivată, atent structurată și profund moralizatoare. Aceste texte - de la Doi feți cu stea în frunte și Zâna Zorilor până la Florița din codru sau Ileana cea șireată - integrează motive tradiționale ale basmului românesc (eroul predestinat, călătoria inițiatică, confruntarea cu forțe antagonice, intervenția supranaturalului), dar le organizează într-o narațiune mai coerentă și mai sobru articulată decât în varianta orală.
Prin stilul său clasicizant, prin economia limbajului și prin accentul pus pe dimensiunea etică, Slavici mută centrul de greutate de la spectacolul fabulos la analiza caracterului. Eroii săi sunt figuri simbolice ale virtuții: perseverența, cumpătarea, spiritul justițiar sau fidelitatea față de adevăr. Lumea rurală transpare discret în fundal, nu ca spațiu etnografic, ci ca orizont moral în care valorile comunității se reflectă în destinul personajelor.
În ansamblu, basmele lui Slavici pot fi privite ca o sinteză între tradiția folclorică și proiectul educativ al literaturii culte din secolul al XIX-lea: texte care conservă imaginarul popular, dar îl supun unei ordonări raționale și unei intenții formative explicite. Astfel, ele rămân relevante nu doar ca literatură pentru copii, ci și ca document cultural despre modul în care modernitatea românească a reinterpretat patrimoniul narativ tradițional.
