Despre „natura” economică a Uniunii Europene, născută odată cu epoca imperialistă, nu există dubii. Documentele originale ne opresc să vedem în ea un proiect popular, nobil mai întâi şi apoi, victimă a unei „derive” ce poate fi încă îndreptată. Toți „părinţii [şi bunicii] Europei”, portavoci ale capitalului financiar al statelor respective, serviseră linia de criză și de război, sălbatică în privinţa salariilor, democrației și păcii. Strâns uniţi încă din anii '40 sub conducerea generală americană, simboluri ale unei clase conducătoare atlantice, aceştia interziseră, în 1950, orice „distorsiune a concurenței”: acest paravan semantic al asaltului împotriva salariilor care a devenit „concurența liberă și nefalsificată” din „constituția europeană” propusă în 2005. „Europa socială” a fost și rămâne o mașină de război a profitului monopolist împotriva salariului. Asupra acestui punct de vedere, este bine să ne bazăm pe ceea ce ne spun arhivele, mai apropiate de Lenin, decât pe mass-media și pe „istoriografia” dominantă.
Annie Lacroix-Riz
Fiecare din cărțile mele se bazează pe ani de cercetări specifice și pe utilizarea unor cercetări mai vechi, ceea ce reprezintă, de asemenea, o muncă imensă. Atâta timp cât voi fi în măsură să scriu istorie, voi continua să o fac cu scopul de a examina cât mai multe surse și cu conștiința sau convingerea că orice cercetare poate și trebuie să fie completată. Așa se explică interesul pe care îl acord reeditărilor pe care mi le cer editorii mei și chiar rescrierilor foarte amănunțite.
Pe drumul către adevărul istoric, există în mod natural sâmburi de adevăr absolut, dar nimic nu este definitiv, iar cercetările ulterioare ne permit întotdeauna să facem mai bine. Acest lucru nu este descurajant, ci incitant: această practică este cea care mi-a inspirat o pasiune pentru sursele originale care nu s-a stins din 1970, când am început teza mea de stat.
Annie Lacroix-Riz
În cadrul fenomenului de respingere populară a Uniunii Europene, euro-optimismul – a cărui incompatibilitate cu cercetarea ştiinţifică e evidentă – a cotropit producţia editorială din Franţa, atât în marile media, cât și în producțiile eseistice. Începând cu primul deceniu al noului mileniu, mediul universitar a adoptat în mod hotărât teza Europei unite, garantă a păcii permanente şi a libertăţii „occidentale”, extinsă după 1989 la cvasitotalitatea continentului european. Ofensiva a fost relansată după referendumul francez din 29 mai 2005 asupra Constituţiei Europene, care a scos la iveală respingerea majoritară a Uniunii Europene. Acest eşec al europeniştilor, depăşit apoi de şocul anulării scrutinului, a revelat însă un eşec major al ideologiei europene. Istoriografia dominantă, încurajată de direcţia generală a învăţământului care arde de nerăbdare să predea Europa în școli, şi-a asumat misiunea de a impune francezilor ispășirea votului lor negativ. Marile media, copleşite de această lovitură, au considerat necesară o pedagogie consecventă care să convingă, în cele din urmă, „votanții inculţi” de binefacerile „Europei”. Cine ar fi putut asigura cel mai bine efortul indispensabil al acestei munci, dacă nu istoricii, în calitatea lor de oameni de știință independenţi? Ce putea fi mai eficient decât punerea programelor de concurs, pentru recrutarea şi titularizarea în domeniul istoriei, în serviciul unui obiectiv civil, atribuit statutar profesorilor de istorie din învăţământul secundar?
Annie Lacroix-Riz
