Mircea Cărtărescu

„Travesti este un studiu de caz despre un copil hermafrodit, dar şi o explorare a întunecatei sexualităţi adolescentine. Mai presus de orice, însă, acest mic roman, care m-a obsedat şi m-a chinuit mai mult decât orice altă carte a mea, e anabasis-ul meu, drumul meu ascuns şi întortochiat către centrul adânc îngropat al fiinţei mele.Travesti este şi portalul către Orbitor. Trilogia mea n-ar fi putut exista fără exerciţiul de sinceritate aproape sinucigaşă de aici. Nu e uşor să afli cine eşti, nici să te priveşti în ochi după ce ai aflat. Şi, în orice caz, nu vei mai fi niciodată acelaşi. O dată cu Travesti, cântecele inocenţei – etapa mea euforică, a poemelor, a Nostalgiei şi a Levantului – au amuţit, lăsând locul unor tot mai imposibile şi mai nemulţumite de sine cântece ale experienţei.În fine, Travesti este descrierea ororii de a fi singur, autoportretul meu în cea mai nefericită perioadă a vieţii mele. Cartea asta mă urmăreşte şi azi şi consună ciudat cu ceea ce scriu acum, la un sfert de secol după terminarea ei.” (Mircea Cărtărescu)..

„Jurnalul meu este pielea mea de rezervă. E un înveliș magic, scriptural. Din când în când pielea adevărată mă apasă ca un costum greoi de scafandru. Atunci mi-o scot și îmbrac acest tatuaj de cuvinte. În el respir liber, în el pot atinge, în fine, cerul cu palma.”..

E limpede că şi adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zânele lor şi-au scurtat rochiile, şi-au tăiat părul care le ajungea cândva la călcâie şi au învăţat să fie femei, ceea ce e mult mai complicat şi mai periculos decât meseria de zână.Un mănunchi de istorii cu femei aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a cărui viaţă seamănă ca două picături de rouă cu a lui Mircea Cărtărescu. În fiecare poveste e un sâmbure de neobişnuit care stă ascuns în carnea obişnuitului, în „ordinar" o sămânţă de extraordinar care dă rod epic.Un omagiu (adesea în sensul cel mai concret, erotic, al cuvântului) adus femeilor „pentru că sunt femei“.Întrebările criticului: Cine spunea că scriitorul român a uitat să povestească? Cine spunea că e misogin?..

Ilustrată din abundență cu desene după natură ieșite din pana inspirată a lui Tudor Banus, „Enciclopedia zmeilor” de Mircea Cărtărescu aduce pentru prima dată la lumină o lume întreagă ce părea pierdută pentru totdeauna. Urme ale mitologiei zmeilor există, e drept, în folclorul românesc, dar, cum s-a remarcat de mult, zmeul nu are chip și nici trăsături distinctive clare. Această lipsă e suplinită din plin de cele douăsprezece specii de zmei prezentate aici împreună cu habitatul lor natural, cu anatomia, istoria, limba, obiceiurile, ocupațiile, știință și artele lor. În plus, o serie de zece povești subtil înlănțuite una cu alta ca într-o salbă fără sfârșit ne prilejuiesc o delectabilă întâlnire cu zmei vii, aflați în plină acțiune, în toate împrejurările vieții acestora.O carte pentru copii între nouă și nouăzeci de ani, pe care nu trebuie să o ratați!..

„Dacă Bolintineanu ar fi avut acces la lumea de curăţii geometrice cărora li se închina Ion Barbu? Dacă pe Eminescu l-ar fi mişcat zbuciumul din sufletul unui Manoil? Dacă lui Arghezi i-ar fi venit gustul să rescrie el Ţiganiada? Dacă ar fi presimţit paşoptiştii noştri că se va ivi pe meleagurile române un tiran fără pereche şi porneau să-l ia în tărbacă, aşa cum ştiau ei, cu cântecele comice şi monoloage autodemascatoare? Dacă ar învia epopeea?Toate acestea par doar ipoteze fanteziste pentru spiritul modern, convins că după revoluţiile poetice, a căror iniţiativă a avut-o, nu se mai poate scrie ca înainte. Osteneală degeaba, Philosophie des als ob.Numai că în artă fantezia va avea mereu ultimul cuvânt. Iar Vaihinger rămâne oricând la modă. Ne-o dovedeşte Mircea Cărtărescu, compunând Levantul, formidabilă reactivare de forţe latente ale poeziei româneşti din cele mai vechi timpuri pânã azi, adevărat manifest literar postmodern, în care vedem pe viu cum o întreagă experienţă lirică e reluată cu uimitoare inventivitate şi lucrează ca să dea un asemenea produs încântător. Sunt aici jocuri de oglinzi fascinante, mari aripi ale imaginaţiei bătând nebuneşte spre absolut, humor şi înfiorări spirituale profunde, altoiuri fecunde şi inovaţii temerare, candoare şi savanterie. Ba poate chiar atâta farmec încât să împace cu poezia şi pe cei care au renunţat să o mai citească.“ (Ovid S. CROHMÃLNICEANU)..

...De cîte ori privesc un ceas, văd limpede cum, pe măsură ce se rotesc, limbile i se erodează, devin subţiri ca liţa sub atacul ruginii, apoi dispar cu desăvîrşire. ...De cîte ori vorbesc cu tine, văd limpede cum îmbătrîneşti. Cum ridurile te acoperă. ...De cîte ori îmi cumpăr un oraş şi-l ţin pe palmele amîndouă (cum ctitorii ţineau odată biserici de jucărie) oraşul meu nu durează. Mi se fură, mi se fură clipă de clipă. Niciodată n-am trăit într-un oraş fără ca el să se dizolve în jurul meu ca zahărul în apă. Niciodată n-am privit o casă fără s-o văd cum se apleacă pe-o rînă. ...De-aici şi meseria mea: constructor de ruine. Vocaţia mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu mă-ntrebaţi pe mine despre locuri uitate şi părăsite din Europa. Mama însăşi a fost un astfel de loc. Eu însumi sînt un astfel de loc. Adunaţi-vă-n jurul meu, deschideţi-mi ţeasta şi contemplaţi-mi creierul: se va sfărîma sub ochii voştri ca un mulaj de ghips. Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor între care-am trăit toată viaţa, amant al unui harem de ruine.În adolescenţă, ghemuit în pat, mi se-ntîmpla să citesc uneori de dimineaţă pînă seara, uitînd să mănînc şi aproape şi să respir, pentru că paginile – pe care de fapt nici nu le mai vedeam – descriau oameni adevăraţi, nori adevăraţi, oraşe adevărate, pe cînd, dacă-mi ridicam privirile, nu vedeam decît jalnice umbre. Îmi dădeam seama că se înserează doar cînd paginile se făceau roşii ca focul, apoi cenuşii. Drama vieţii mele a început mai tîrziu, cînd în locul Cărţii am fost silit să trăiesc realitatea. Mă tem că de-acum încolo nimeni nu va mai locui în cărţi, aşa cum au făcut-o generaţia mea şi cele precedente. Şi că utopia lecturii va rămîne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat...

Vreau sa scriu o dare de seama despre anomaliile mele. In viata mea obscura, in afara oricarei istorii, si pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa in taxinomiile ei, s-au intamplat lucruri care nu se intampla, nici in viata si nici in carti. As fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbura si ambiguizeaza sensul faptelor. As putea sa le pastrez pentru mine, cum le-am tinut pana acum, si sa ma gandesc la ele pana-mi crapa capul in fiecare seara in care stau ghemuit sub patura, pe cand afara ploaia izbeste furios in geamuri. Dar nu mai vreau sa le pastrez doar pentru mine. Vreau sa scriu un raport, desi nu stiu inca in ce fel si ce-am sa fac cu paginile astea. Nu stiu nici daca e timpul potrivit pentru asta. Inca n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenta, faptele mele sunt vagi fulgerari in netezimea banala a celei mai banale vieti, mici crevase, mici inadvertente. Formele astea informe, aluziile si insinuarile, accidentele de teren uneori insignifiante in sine, dar capatand, luate-mpreuna, ceva strain si obsedant, au nevoie de o forma ea insasi noua si neobisnuita ca sa poata fi relatate. Nu roman si nici poem, caci ele nu sunt fictiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindca multe dintre faptele mele sunt singularitati ce nu se lasa reproduse nici macar in laboratoarele mintii mele. Primul meu gand, odata-ncheiata lectura, a fost sa-mi scriu pe cartea de vizita «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ti taie oarecum viata in doua: cine va citi cartea va inceta sa mai fie un cititor de rand...

Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.“ (Gabriel LIICEANU). Editie poche..