Lev Tolstoi

In acest roman al lui Tolstoi avem parte de dragoste, destin, autodistrugere. Pare ca Anna Karenina are totul: frumusete, bogatie, simpatie si un fiu pe care il divinizeaza. Dar simte ca viata ii este goala pana cand il intalneste pe contele Vronsky.Povestea lor de dragoste scandalizeaza familia si societatea, aducand la suprafata gelozie si inversunare. In contrast cu aceasta poveste de dragoste si autodistrugere sta povestea lui Levin, un barbat care se straduieste din rasputeri sa-si afle sensul vietii, care poate fi chiar autoportretul lui Tolstoi. William FaulknerCand il citesti pe Turgheniev, stii ca il citesti pe Turgheniev. Cand il citesti pe Tolstoi, o faci pentru ca nu te poti opri. Vladimir Nabokov..

Tolstoi considera ca Anna Karenina a fost primul sau roman in adevaratul sens al cuvantului,acesta fiind intr-adevar unul dintre cele mai importante romane realiste ale sale...

O poveste de dragoste care fascineaza de aproape un secol si jumatate; o examinare patrunzatoare atat a legaturilor de familie, a fericirii conjugale si iubirii - erotice si spirituale -, cat si a marilor evenimente sociale; o fresca a decaderii si reinnoirii sufletului rus; o meditatie asupra credintei, a lumii seculare si singuratatii primordiale a fiintei. Editura Humanitas Fiction ofera cititorilor o noua traducere a acestui "roman perfect", asa cum a socotit Amos Oz Anna Karenina. Fluida, lucrata cu sensibilitate si inteligenta, redand sonoritatile tolstoiene, poarta semnatura Adrianei Liciu. Tocmai am recitit Anna Karenina, carte pe care atat de mult am iubit-o in tinerete. Admiratia mea ramane neschimbata. S-a spus ca operele lui Shakespeare, Balzac si Tolstoi sunt cele trei mari monumente inchinate umanitatii de umanitate. Sunt din ce in ce mai sigur ca asa este. [...] Tolstoi se misca printre fiinte cu o simplicitate, o naturalete pe care nici un alt scriitor nu o atinge. Balzac ramane inainte de toate romancier, Dostoievski deformeaza. Tolstoi, oglinda desavarsita, reflecta imensa existenta. Suntem atrasi in curgerea unui fluviu linistit. E viata care trece. - Andre Maurois ..

In acest roman al lui Tolstoi avem parte de dragoste, destin, autodistrugere. Pare ca Anna Karenina are totul: frumusete, bogatie, simpatie si un fiu pe care il divinizeaza. Dar simte ca viata ii este goala pana cand il intalneste pe contele Vronsky.Povestea lor de dragoste scandalizeaza familia si societatea, aducand la suprafata gelozie si inversunare. In contrast cu aceasta poveste de dragoste si autodistrugere sta povestea lui Levin, un barbat care se straduieste din rasputeri sa-si afle sensul vietii, care poate fi chiar autoportretul lui Tolstoi."Cand il citesti pe Turgheniev, stii ca il citesti pe Turgheniev. Cand il citesti pe Tolstoi, o faci pentru ca nu te poti opri." - Vladimir Nabokov..

Romanul lui Tolstoi, care, odată cu traducerea sa în franceză, în 1855, a marcat intrarea literaturii ruse în cultura europeană, urmărește, în principal, două povești: cea a iubirii interzise dintre Anna Karenina și Vronski și cea a pasiunii lui Levin pentru Kitty.Repovestirea de față reușește, în puține pagini, să redea nu doar complexitatea destinelor protagoniștilor, dar și parfumul epocii. Micii cititori vor afla câte ceva despre o perioadă fascinantă din istorie și despre dramele sufletului...

Colecția Corint Clasici ai literaturii universale se extinde cu o nouă capodoperă rusă: Anna Karenina de Lev Tolstoi.„Că opera de artă, Anna Karenina este perfecțiunea pură. Nicio opera literară europeană din epoca noastră nu poate, măcar, să se apropie, cât de cât, de ea.” (F. M. Dostoievski) „Tolstoi este cel mai mare prozator rus. [...] Una dintre cele mai atrăgătoare eroine ale literaturii universale, Anna [Karenina] [...] nu este însă doar o femeie, un specimen splendid de feminitate, ci o femeie cu o natură morală profundă: totul în ceea ce privește caracterul ei este impresionant, de aceea nu se poate limita la o legătură amoroasă clandestină. [...] Anna Karenina nu este Emma Bovary, o visătoare provincială, o fătucă de la țară cu capul plin de vise și iluzii. [...] Ea scandalizeaza societatea ipocrită tocmai prin sfidarea convențiilor acesteia.” (Vladimir Nabokov)..

Considerat de William Faulkner cel mai bun roman al tuturor timpurilor, Anna Karenina este povestea a doua cupluri din aristocratia rusa care intruchipeaza pentru Tolstoi doua ipostaze diferite ale vietii amoroase si de familie. Fermecatoarea Anna Karenina, maritata de tanara cu un barbat rigid si rational, descopera iubirea carnala, patimasa alaturi de chipesul ofiter Aleksei Vronski, pentru care accepta in cele din urma sa-si paraseasca sotul si copilul. Spre deosebire de Anna si de amantul ei, uniti printr-o pasiune aproape fatala, Kitty Scerbatkaia si Konstantin Levin traiesc o poveste de iubire idilica. Dupa un inceput dureros - Kitty a fost respinsa de Vronski in favoarea Annei dupa ce ea insasi refuzase cererea in casatorie a lui Levin -, cei doi se regasesc, invingandu-si fiecare mandria ranita. Cu maiestria sa psihologica si stilistica neegalata, Tolstoi construieste intregul roman pe contrastul dintre aceste doua conceptii de viata si pe modul in care ele se insereaza in tesatura morala a societatii ruse din a doua jumatate a secolului al XIX-lea...

Odata ce a decis sa-si paraseasca sotul si copilul, tanara si frumoasa Anna Karenina nu se mai poate intoarce la viata respectabila pe care a dus-o inainte in inalta societate. Traindu-si intens iubirea totala pentru Vronski, pleaca impreuna cu el, mai intai in strainatate, apoi la mosia lui de la tara. Cu timpul insa, izolata si respinsa de aproape toata lumea, lipsita de preocupari autentice si, mai ales, constienta ca dragostea lui Vronski pentru ea slabeste, Anna e tot mai mistuita de gelozie si de neputinta si nu gaseste iesire din situatia ei decat aruncandu-se sub rotile trenului. In contrast cu ea, Kitty Levina infloreste in casnicie, dedicandu-se rolurilor traditionale de mama si stapana a casei si lasandu-i sotului ei libertatea de a-si urma interesele intelectuale si practice. Dragostea lor plina de intelegere este idealul pe care Tolstoi il opune destinului tragic, de neuitat, al Annei Karenina...

Aparent, Anna Karenina duce o viață perfectă. E tânără și frumoasă și locuiește într-o casă elegantă din Sankt Petersburg împreună cu soțul ei și fiul lor. Dar, cu un soț mult mai în vârstă decât ea și ducând dorul orașului plin de viață în care a crescut, Anna este profund nefericită. Până într-o zi, când contele Vronski, un tânăr ofițer galant, o invită la dans în timpul unui bal.Va risca oare Anna totul pentru a-și împlini iubirea interzisă? Prima mea lectură este o colecție special creată pentru a-i ghida pas cu pas pe preșcolari și pe școlari în aventura cititului.Formatul accesibil, textele ilustrate și adaptate la nivelul de înțelegere al vârstei, succesul de care se bucură aceste cărți în lumea întreagă și premiile primite îi motivează pe copii să-și cultive interesul pentru lectură.Nivelul 1 – 5-6 ani • Nivelul 2 – 6-7 ani • Nivelul 3 – 6-7 aniNivelul 4 – 7-8 ani • Nivelul 5 – 8-9 ani • Nivelul 6 – 8-9 ani..

Inepuizabilul taram al fabulelor va face oricand deliciul micilor cititori. Plecand de la fabulele lui Esop, Lev Tolstoi a scris pilde etern valabile, fermecand generatii intregi de copii. Acest volum cuprinde adaptari ale textelor lui Tolstoi, mai mult sau mai putin cunoscute...

FEDIA: Nu, sunt un cadavru! Da… Ei, vezi dumneata… Dumneata poți să-ți spun totul și, la urmă urmei, s-a întâmplat demult și nici nu-mi șți numele adevărat. Iată cum s-au întâmplat lucrurile. Când am adus-o pe soția mea la limita răbdării, după ce risipisem toți banii de care putusem să fac rost și devenisem de-a dreptul insuportabil, această a avut lângă ea un protector. Nu-ți închipui că era vorba de ceva murdar sau josnic – nu, era prietenul meu și un om foarte de treaba, numai că era exact opusul meu! și, cum în mine e mult mai mult rău decât bine, e clar că el era bun – un om foarte bun chiar: onorabil, serios, controlat și, într-un cuvânt, virtuos. O cunoștea din copilărie și o iubea. Când ea se măritase cu mine, prietenul meu se resemnase. Dar apoi, când am devenit îngrozitor și o chinuiam, a început să vină mai des pe la noi. Eu chiar îmi doream să vină. S-au îndrăgostit unul de celălalt, iar, între timp, eu m-am dedat viciilor și mi-am părăsit soția din proprie voință. și-apoi… mai era și Masă. Chiar eu i-am sfătuit să se căsătorească. Nu voiau, dar eu am devenit din ce în ce mai insuportabil, și într-un final s-a ajuns la…PETUsKOV: La ce se întâmplă de obicei?FEDIA: Nu, sunt convins; știu sigur că legătură lor a rămas castă. El e un om credincios și consideră că uniunea fără binecuvântarea Bisericii e un păcat. Așa că au început să-mi ceară să fiu de acord cu divorțul. Ar fi trebuit să iau vină asupra mea. Ar fi trebuit să spun tot felul de minciuni… și nu am putut! Crede-mă, mi-ar fi fost mai ușor să-mi iau zilele decât să spun asemenea neadevăruri – și chiar mi-am dorit s-o fac. Dar apoi o prietenă a venit la mine și m-a întrebat: „Dar de ce s-o faci?” și a făcut toate aranjamentele. Am scris o misivă de bun-rămas și, a două zi, hainele, carnețelul de buzunar și scrisorile mele au fost găsite pe malul răului. Eu nu știu să înot.PETUsKOV: Da, dar cadavrul? Pe-asta nu l-au găsit!FEDIA: Ba da! Închipuie-ți numai!..

Ultimii ani ai vieții îl găsesc pe Tolstoi la moșia de la Iasnaia Poliana, trăind ca un mujic. Lăsase în urmă societatea mondenă petersburgheză, onorurile, ba chiar și propriul destin literar. Devine un fel de patriarh nonconformist, în răspăr cu autoritățile laice și cu cele ecleziastice. Ajunsese la o credință în care puțini îl puteau urma. Găsise un fel de-a se exprima mai simplu. Aici, la Iasnaia Poliana, în singurătate, stă de vorbă cu sine despre Dumnezeu și oameni, iar jurnalul, care l-a însoțit permanent, e spațiul unde pune întrebări infinite, unde caută să înțeleagă și să se exprime altfel decât o făcuse în romane. Aceste meditații au fost cenzurate în edițiile anterioare ale jurnalului – puterea sovietică putea accepta „stilul“ lui de mujic, dar nu și spiritul care se împotrivea oricărei revoluții...

Ultimii ani ai vieți îl găsesc pe Tolstoi la moșia de la Iasnaia Poliana, trăind că un mujic. Lăsase în urmă societatea mondenă petersburgheză, onorurile, ba chiar și propriul destin literar. Devine un fel de patriarh nonconformist, în răspăr cu autoritățile laice și cu cele ecleziastice. Ajunsese la o credință în care puțini îl puteau urmă. Găsise un fel de-a se exprimă mai simplu. Aici, la Iasnaia Poliana, în singurătate, stă de vorba cu sine despre Dumnezeu și oameni, iar jurnalul, care l-a însoțit permanent, e spațiul unde pune întrebări infinite, unde caută să înțeleagă și să se exprime altfel decât o făcuse în romane.Aceste meditați au fost cenzurate în edițiile anterioare ale jurnalului – puterea sovietică putea acceptă „stilul“ lui de mujic, dar nu și spiritul care se împotrivea oricărei revoluți.Fragment din roman:„A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi manifestarea Lui. Conștiința manifestării Lui este cea mai limpede (înainte de toate) în mine. Dar nu pot să nu văd manifestarea Lui pretutindeni: în cer, pe pământ, în piatră, în nisip, în stele. Deosebirea dintre aceste manifestări e doar că unele sunt mai apropiate de mine (nu că loc, ci că natură a manifestării), iar altele mai îndepărtate. Cu cât sunt mai apropiate de mine, cu atât pot și trebuie să le iubesc mai mult. Cele mai îndepărtate de mine sunt pământul, piatră, nisipul, cerul, planetele. E firesc să le iubesc și pe ele, dar copacul, plantă sunt mai apropiate de mine, și le iubesc mai mult, încă mai mult iubesc animalele, iar cel mai mult pe cel mai apropiat de mine, pe om. Însă și mai mult, mai mult decât orice pe lume, nu pot să nu mă iubesc pe mine, eul meu, dar nu eul corporal, mizerabil, care trebuie fie la fel de departe de mine că orice animal, ba chiar că piatră sau nisipul, ci eul spiritual, pe care dacă îl iubesc ajung la iubirea însăși, iubirea față de tot. Egoismul corporal e respingător, dar nu există nimic mai presus de egoismul spiritual, de transferul conștiinței tale în eul spiritual, veșnic, universal. Acest transfer se face prin iubire și aduce cu sine un bine care te face să nu-ți mai dorești nimic altceva. Cum să nu-i mulțumim Celui care ne-a dăruit acest bine?! (11 mai)De ce nu accept deloc prezența vieți în piatră, nisip, dar nu resping posibilitatea vieți în stele? Probabil pentru că piatră o cunosc prin toate simțurile mele, și nu găsesc viață din ea, dar stelele le cunosc numai prin simțul văzului, și de aceea accept posibilitatea vieții. Dar asta nu demonstrează că în piatră nu există viață, iar în stele poate fi, ci doar că cele cinci simțuri exterioare ale mele sunt insuficiente pentru a pătrunde în viață pietrei. (11 mai)Una dintre greșelile principale care împiedică împlinirea legii iubirii e ideea că pentru a trăi în conformitate cu învățătură iubirii e nevoie că fiecare om în viață lui să înfăptuiască deplin legea iubirii. Nu e necesară înfăptuirea, deplină înfăptuire e imposibilă, dacă s-ar savarsi n-ar mai există viață, e necesară doar apropierea de înfăptuire. Această apropiere reprezintă viață și binele ei. (11 mai)De obicei, pentru oameni învățătură e deplină înfăptuire a legii iubirii și, văzând imposibilitatea acestei înfăptuiri pentru fiecare în parte și pentru toată omenirea în momentul de față, rezolva problema acceptând că învățătură e minunată și, în același timp, irealizabilă. Pe unii asta îi duce la negarea oricărei religii, pe alți la o pervertire a creștinismului în care imposibilitatea de a înfăptui pe deplin învățătură e corectată prin har, credință în mântuire și taine. Această greșeală ii abate pe oameni de la înțelegerea limpede a vieții ce decurge din învățătură iubirii, după care scopul vieții e această apropiere de desăvârșire. Apropierea trebuie să fie neapărat gradată, începe cu atingerea primelor trepte ale desăvârșirii, apoi a următoarelor s.a.m.d. (11 mai)”..

Iubeam, eram iubit, aveam copii frumosi, aveam glorie, sanatate, vigoare fizica si morala. Eram in stare sa cosesc ca un taran, sa lucrez zece ore incontinuu, neobosit. Dar deodata viata mea s-a oprit. Nu mai aveam dorinte, nu mai aveam ce sa-mi doresc. Adevarul este ca viata era absurda. Ajunsesem pe marginea prapastiei si vedeam ca in fata mea nu era altceva decat moartea. Eu, omul viguros si fericit, simteam ca nu mai puteam trai. - Lev Tolstoi, jurnal Ai citit Evanghelia pe scurt a lui Tolstoi? As putea spune ca, la vremea ei, cartea asta m-a tinut in viata. Daca n-o stii, atunci n-ai cum sa-ntelegi ce inraurire poate avea asupra cuiva. - Ludwig Wittgenstein, corespondenta Cititorii de toate convingerile ar avea de castigat citind aceasta lucrare, deoarece modul in care procedeaza Tolstoi dovedeste ca mesajul lui Isus Hristos are ceva de spus si celor care nu se regasesc in structurile bisericesti vizibile. Evanghelia pe scurt aduce in prim-plan invatatura lui Isus si necesitatea urmarii acesteia. In fond, la ce i-ar folosi unui crestin sa-si insuseasca diferitele subtilitati ale dogmelor, daca aderarea la aceste mistere sublime s-ar reflecta doar in repetarea unor ritualuri si in respectarea unor obiceiuri? Tolstoi sustine in mod radical urmarea invataturii lui Hristos ca o calea desavarsirii. Speram ca aparitia acestui volum sa dea nastere unor reflectii, in toata libertatea, asupra locului invataturii Evangheliei in viata personala si in societate. - Wilhelm Tauwinkl..

Furnica și porumbița..

Thomas Mann scria la centenarul nașterii lui Tolsoi: „În el, omul a fost mai puternic decât artistul și neîndoielnic mai puternic decât gânditorul”. Această judecată, în trei trepte, ar fi cel mai nimerit motto pentru Jurnal. Introducerea la Jurnal va fi nevoită să se mulțumească însă cu mai puțin. Fără a-l pierde din vedere pe omul-artist, va trebui anume să coboare în laboratorul gânditorului. Aceasta, pentru că problemele reprezintă cea mai problematică parte a creației lui Tolstoi. Și pentru că mai persistă opinia potrivit căreia artistul și omul ar putea fi desprinși de gânditor. Poți să crezi în relativa superioritate a imaginilor lui Tolstoi față de ideile, sau, mai exact, față de unele dintre ideile lui prea insistent explicitate. Nu poți să nu recunoști însă organica lor osmoză de ansamblu. Gânditorul, artistul și omul alcătuiesc în cele din urmă o indivizibilă treime.În consecință, voi izola de rest gândurile lui Tolstoi, numai și numai pentru ca cititorul să nu izoleze restul de ele. Și nici să nu izoleze între ele etapele unei aceleiași creații – potrivit prejudecății, decurgând din cea precedentă și completând-o, după care la început ar fi prevalat artistul, motiv de satisfacție pentru noi, și doar după aceea ar fi dominat gânditorul, întru enervarea noastră. Aparențele favorizează o atare diviziune; cu atât mai mult cu cât cele șase decenii de creație se împart într-adevăr în două perioade egale de câte treizeci de ani fiecare. (…)Personalitatea de geniu nu poate să nu imprime tuturor activităților sale concomitente și succesive o superioară unitate. Cititorul Jurnalului va observa lesne acest lucru...