„Ștefan cel Mare, eroul legendar, una dintre cele mai populare personalități istorice și mitice, a dominat veacuri de-a rândul imaginația românilor. El a rezonat în conștiința populară prin felul în care a înțeles să se apropie de popor, de nevoile razesimii și să conducă destinele țării sale spre prosperitate, belșug și neatârnare. S-a bucurat de aprecierile efective ale colectivității, datorită modului în care s-a suprapus, la un moment dat, peste idealul de erou conducător. Văzut de popor, Ștefan cel Mare păstrează datele înregistrate de istorie, dar se realizează acea figura de dimensiuni impresionante, care s-a transmis din generație în generație prin legendă.” (Mihai Alexandru Canciovici, Studiu introductiv)
Fragment din carte:
„Ștefan-Vodă a fost un domn despre a cărui istețime și vitejie s-a dus vestea, cum se zice: peste nouă țări și nouă mari. De cum s-a suit pe scaunul Moldovei și până ce-a pus manele pe piept, n-a avut mai nici o zi de pace și odihnă, că alți oameni, ci tot numai războaie peste războaie. Nu apucă bine a se bate cu un împărat, crai, vodă sau ce era și iarăși trebuia să meargă împotriva altuia. Și poate nu s-ar fi bătut de atâtea ori, dacă craii și împărații de primprejur i-ar fi dat pace. Apucandu-se dușmanii țării lui mai întâi la sfadă cu dansul, el fiind un orn care nu suferea niciodată pe nime să-i sufle în borș, nu se lasă până ce nu-i da fiecăruia câte o bătaie de la roate, știi colea... s-o ție-n minte cât a fi s-a trăi.
Așa era Ștefan-Vodă, cine vre să știe: înțelept, isteț, inimos și viteaz cum n-a mai fost altul pe timpul lui, de-ai fi umblat să cauți lumea lungis și curmeziș.
Cu mai mulți ani înainte de a se urcă Ștefan-Vodă pe scaunul Moldovei, zice că împăratul turcesc a fost pus ochiul pe Moldova și de aceea caută el toate chipurile cum ar putea pune mâna pe dansa. Da niciodată nu s-a putut ajunge tanța. După ce s-a suit Ștefan pe scaunul domnesc, iarăși s-a cercat norocul, voind să-l rapuie și să-I facă că să plătească hărăci, după cum plăteau și alți voievozi din alte țări închinate de mai înainte.
Ștefan mai degrabă s-ar fi dat capul, decât ar fi închinat cuiva țară de bună voie s-ar fi plătit hărăci. De aceea înțelegând el, de la cine-a înțeles, cu ce fel de cugete prietenești se poartă turcul, a chemat într-o zi pe toți sfetnicii lui, cum și pe mulți alți boieri și oameni însemnați la sine, și țînând cu dânșii sfat, le istorisi, din fir în par toate cele ce voiește să înceapă și să facă turcul.”
