Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. III

În cel de al treilea volum al memoriilor lui Ion Ioanid, cititorul va descoperi că românii au avut parte de două feluri de închi-sori: cele propriu-zise, unde autorul a stat închis în perioada 1959–1964, şi o alta mai mare, adică România întreagă, iremediabil deformată de regimul comunist, faţă de care, pentru un deţinut politic, închisoarea cea adevărată şi de toate zilele, cu infinitul său şir de suferinţe, era, paradoxal, preferabilă din punct de vedere moral. Explicaţia o primim chiar de la Ion Ioanid, care, alegând exilul, a căutat deplina eliberare: „S-ar putea spune că închisoarea a fost un fel de muzeu în care s-a păstrat o parte din mentalitatea societăţii româneşti, cu calităţile şi defectele ei, aşa cum s-a închegat în perioada dintre cele două războaie. Pusă la adăpost după gratii şi între zidurile «muzeului», n-a suferit aceleaşi deteriorări ca partea rămasă expusă intemperiilor de afară. Statuia omului de caracter pe care o admiraserăm afară a rămas intactă şi în închisoarea-muzeu, unde nouă, deţinuţilor, ne-a servit în continuare drept model“.