Radu Mărculescu (1915‒2011) şi-a povestit perioadele de detenţie (1942–1951 şi 1959–1964) în două volume ale căror titluri vorbesc de la sine: Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică şi Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc (Humanitas, 2010 şi 2012).
În cartea pe care a scris-o până în ultimele lui zile, autorul îşi aminteşte de întâmplări şi întâlniri semnificative din afara anilor de pătimiri. Capitolele scurte, înlănţuite în ritmul rememorării, evocă momente pitoreşti, cu parfum de epocă, din copilărie, episoade amuzante sau dramatice din adolescenţă şi prima tinereţe. O selecţie de fotografii şi facsimile din arhiva familiei conferă un plus de autenticitate istorisirii.Radu Mărculescu îşi încheie cu acest volum trilogia unei vieţi trăite frumos şi deplin, în ciuda suferinţelor îndurate – sau poate tocmai de aceea.
„Dă-mi, Doamne, inspiraţie şi putere să scriu până la sfârşitul vieţii! Atât de drag i-a fost scrisul lui Radu Mărculescu, încât aceasta i-a fost dorinţa cea mai fierbinte. Neclintita sa credinţă în Dumnezeu l-a ajutat. A avut inspiraţie, împrejurări favorabile şi timp să-şi termine povestea vieţii înainte ca, într-o noapte din iulie 2011, să ne părăsească pe neaşteptate. Să sperăm că opera lăsată în urmă îl va face să supravieţuiască uitării.“ (Gabriela Mociulschi Tanascaux)
„De Sfântul Spiridon (12 decembrie), patronul liceului [Spiru Haret], se făcea o mare serbare care consta de obicei dintr-un spectacol revuistic pus pe scena Teatrului Naţional. Organizarea acestui spectacol revenea celor din ultima clasă, a opta. În anul în care noi înduram urgia barbiliană (1927), în acea ultimă clasă figurau mai mulţi elevi de excepţională calitate, printre care Haig Acterian, Vojen şi Constantin Noica. Ultimul a fost chiar cel ce a scris textul revistei, a regizat-o şi a interpretat unele roluri. Subiectul viza cancelaria liceului, ai cărei profesori, interpretaţi fiecare de către un elev, defilau pe scenă în hainele lor tipice, cu ticurile şi apucăturile lor, cântând cuplete în care se autoironizau. Scenele erau nespus de hazoase, publicul râdea în hohote, chiar şi profesorii vizaţi râdeau, unii cam mânzeşte. Era ca la saturnaliile Antichităţii romane, când, de ziua lui Saturn, li se permitea sclavilor să spună orice glumă pe socoteala stăpânilor...“ (Radu Mărculescu)
