Schimbarea culturală se desfăşoară – potrivit unei reprezentări cu largă audienţă – prin modificarea radicală şi subită a orizonturilor paradigmatice. Fără a face mai mult caz decât e nevoie de teoria schimbărilor de paradigmă, cred că ea ne oferă sugestii utile pentru a desluşi dinamica ideilor şi ne permite, totodată, să înţelegem că noţiunea de „tranziţie” se potriveşte mult mai bine transformărilor de ordin cultural şi ideologic decât celor ale economiei şi vieţii politice. Spiritul public este modelat de pledoarii şi dezbateri ce răspund unor interogaţii persistente, prin dezvoltarea unor problematici dominante. Putem spune că am parcurs o tranziţie discursivă, odată ce constatăm că agendele culturale amorsate după prăbuşirea comunismului şi-au pierdut acuitatea, şi-au epuizat forţa de iradiere sau măcar şi-au alterat profund sensurile.
În sprijinul unui diagnostic de acest fel, trebuie să invocăm, pe deasupra, nu doar metamorfozele ideilor, ci şi pe cele ale funcţiei lor sociale, nu numai modificările suferite de tematici şi retorici, dar şi acelea prin care trec practicile de edificare a legitimităţii personale şi de grup. Confruntările ideologice se desfăşoară în cadrele unor topografii ale opţiunilor şi solidarităţilor publice, prin perpetuarea unor strategii ale polemicii. Modificarea lor are şi ea semnificaţia unui punct de inflexiune ce marchează consumarea unei etape a dezvoltării culturale. Am depăşit, oare, un asemenea prag?
