Horia-Roman Patapievici

„În 1946, George Orwell spunea că scrie pentru că există minciuni pe care vrea să le denunțe şi fapte asupra cărora vrea să atragă atenția; în primul rând, spunea el, doresc să fac să se audă o voce.Am scris multe dintre articolele cuprinse în această carte cu acelaşi sentiment: că există undeva o minciună şi că sunt dator, față de cei care nu o văd ori se complac în ea, să o scot la iveală – sau, mai bine spus, să o dau în vileag. Devenită prin mistificare şi distorsiune ortodoxia morală a unor politici din ce în ce mai agresive, minciuna asta ne-a marcat viețile atunci şi continuă să ni le infecteze acum. Atunci propovăduia eliberarea de o dictatură care nu exista, acum profesează eliberarea de o conspirație, a statului paralel, care nu există.Scopul, atunci şi acum, era controlul statului prin ocuparea lui. Pentru a fi permanentă, ocuparea trebuia urmată de transformarea sistemului legal într-un sistem de legalizare a încălcărilor legii.Este ceea ce se petrece de câțiva ani cu justiția, sub ochii noştri uluiți şi neputincioşi. Mecanismul, cinic și nerușinat, e foarte simplu: subordonarea justiției față de interesele de partid şi legalizarea abuzurilor derivate din aceste interese prin scoaterea în afara legii a sancțiunilor legale prevăzute împotriva lor. În Faust II, Goethe numea asta impunerea în mod legal a fărădelegii. E ceea ce trăim.” (Horia-Roman Patapievici)..

„Deznădejdea de a fi creator într-un spațiu cultural în care ideile, oricât de originale sau viguroase pentru cunoaștere ar fi, rămân fără ecou ne pune în fața unei alternative stranii: fie teza cărții va fi confirmată, și ea nu va fi urmată de o dezbatere de substanță, sfârșind prin a fi ignorată; fie cartea se va bucura de succes și ideile ei vor fi intens discutate și popularizate, dar infirmate în același timp.Din păcate, cartea lui Horia-Roman Patapievici, esențială pentru cunoașterea blocajelor din cultura română, confirmă prin propriul ei destin maladia pe care o descrie.“ — GABRIEL LIICEANU„Într-o lume în care aproape toți vociferează, tot mai puțini se pot smulge din orbire ideologică și prea puțini mai știu să asculte și altceva decât sunetul propriei voci; într-o lume în care mai toți refuză să practice ori să recunoască buna-credință și în care nimeni nu se mai arată dispus să cedeze la argument, sper ca prezenta carte, prin onestitatea îngrijorărilor și prin naivitatea optimismului, să poată aduce un moment de calm al discuției și de seninătate a valorilor.Prima ediție a acestei cărți a apărut în 2007 cu titlul Despre idei & blocaje. La cererea editurii — și pentru a consemna faptul că nimic nu s-a schimbat în ceea ce privește piața ideilor din România —, m-am gândit să reeditez volumul cu un titlu care exprimă în aceeași formulă și judecata asupra dramei culturii noastre, și remediul absent: De ce nu avem o piață a ideilor.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI..

La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund și înalt în civilizația națiunilor lovite. — HORIA-ROMAN PATAPIEVICIPe copertă: Ștefan Câlția, gravură din ciclul Grădini pentru Dinu Pillat (detaliu)..

La scara sensurilor lumii, imi place sa-mi imaginez ca exista un Inger al compasiunii si al suferintei irosite care lasa la indemana fiecarei natiuni lovite si calcate in picioare de istorie cateva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Natiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la indemana, vizibile, pregatite sa salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adanc, superior, profund si inalt in civilizatia natiunilor lovite. - Horia-Roman Patapievici..

„Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de când mă lăsasem fascinat de ideea posibilității de a-ți începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întâmplat când am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea paradisului. L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.“ – Horia-Roman Patapievici..

Desi toata viata m-am indeletnicit cu incercarea de a intelege lucrurile, si am cautat in toate, in mult mai mare masura decat placerea mea, luciditatea fara rest, a mea si a culturii, foarte tarziu am inteles ca tema vietii mele a fost dintotdeauna paradisul. Inca de cand ma lasasem fascinat de ideea posibilitatii de a-ti incepe viata din nou, de asta data perfect - iar asta s-a intamplat cand am descoperit, la saptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante -, eram deja in cautarea paradisului. L-am cautat, fara sa stiu ca il caut, in toate formele de frumos la care, de-a lungul vietii, mintea si inima m-au facut sensibil, recunoscandu-l, intotdeauna acelasi, cald, emotionant, incarcat de nostalgie si de promisiuni, in marile pagini ale marilor literaturi, in ideile metafizice ale filozofiei, in ecuatiile fizicii matematice, in constructiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportandu-ma mereu, ca la un orient viu si la un nord polar deopotriva, prin el, la splendorile poeziei. - Horia-Roman Patapievici..

Imi fac iluzia ca cititorii acestui volum vor afla, asa cum am aflat si noi doi stand de vorba, lucruri esentiale despre viata lor, despre prietenie, despre iubire, despre respect si libera slujire, despre minciuna si ura, despre gandirea insasi, despre spiritele mari ale lumii, despre fiintele alese ale culturii noastre neonorate indeajuns, despre cei care ne-au facut oameni sau despre evitarea in extremis a marilor naufragii culturale. - Gabriel Liiceanu..

O idee care ne sucește mințile..

O idee care ne sucește mințile - editia 2024Autori: Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici..

„Imaginați-vă că am trăi într-o lume ca o bilă mică. Asta ar însemna că spațiul este curb. Acum, să presupunem că eu aș întinde mâna înainte. Dacă sfera lumii noastre ar fi foarte mică, știți ce s-ar întâmpla? Mâna mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, într-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, având adică o curbură îndeajuns de mare, pentru a-mi scărpina ceafa ar trebui să întind mâna în față. Asta e vestea bună. Vestea proastă este că, într-o astfel de lume, în fața mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta aș fi chiar eu!Dar se mai întâmplă ceva, independent de faptul că spațiul este sferic ori nu. Ceea ce eu văd atunci când mă uit drept în față nu este o situație contemporană cu mine, ci una care s-a petrecut în trecut: mi-aș vedea, dacă spațiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineață, să zicem, nu ceafa de acum. Atunci când privim cerul înstelat de deasupra noastră, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situațiilor stelare la care ne uităm: orice privire în adâncul cerului este de fapt o privire aruncată în trecut, și anume, cu cât mai departe ne uităm în spațiu, cu atât mai la început – spre începutul timpului – pătrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui să fie originea universului. Această afirmație, corectă în cosmologia modernă, ne readuce imediat în minte descrierea făcută de Dante lumii văzute de el în ascensiunea sa. Căci Dante se îndreaptă constant spre Dumnezeu, adică spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezintă, la care sunt sigur că ar subscrie, este aceea în care Pământul este centrul unei enorme sfere pline, a cărei circumferință reprezintă chiar originea timpului și spațiului – adică Dumnezeu.“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI..

„Omul recent este o meditaţie despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate. Este o critică a modernităţii care nu se mulţumește nici cu proclamaţiile suficiente ale postmodernităţii, nici cu regretele tradiţionalismului – o interogaţie asupra modernităţii suscitată de presimţirea dureroasă că, ori de câte ori ţi se deschide în faţă un drum, altele ţi se închid în spate ori în laterală. Când ne închinăm bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii modernităţii și delatorii tradiţiei, în sufletele noastre se tânguiesc toate bogăţiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.Răul modernităţii nu ţine de răutatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o într-un orizont lipsit de alternativă al vieţilor noastre. Ca și marxismul pentru «progresiști», modernitatea și pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cădelniţătorii lor de azi condiţia umană însăși. Tot adevărul instinctelor noastre morale stă chezășie că nu este așa.Omul recent încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva. Cu o condiţie însă: dacă vom avea inteligenţa să putem regăsi în neghiobia trufașă a timpului pe care îl trăim – întreg, viu, bun și frumos – creștinismul tuturor începuturilor.Să fim moderni: dar – nihil sine Deo!“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI..

Tot sensul vietii noastre poate fi gandit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a partii de nevazut din lume si din fiecare. Fiecare dintre eseurile cuprinse in acest volum pune in lumina sau celebreaza o forma de nevazut. Nu este nevazutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic in nevazutul de care vorbesc si nimic mistagogic in felul in care il invoc. Nevazutul nu e o optiune. Nevazutul este aici, langa noi, in noi, ca un dat inconturnabil al lumii si al naturii noastre. Suntem in el predati lui cu totul, asa cum suntem predati apei, cand ne scufundam, ori aerului, cand ne regasim respiratia. Singularitatea conditiei noastre consta in faptul ca partea nevazuta, in viata noastra, decide totul, in situatia in care singurele dovezi ale nevazutului de care depindem stau in vazutul dupa care fugim, ori de care fugim, ori pe care il pierdem.  La inceput, esenta umanitatii europene a fost a unui om care se refugia dintr-un dezastru: gestul fondator consta in faptul ca, in Eneida, eroul nu a parasit Troia distrusa de flacari singur, ci impreuna cu esenta trecutului sau. Enea il ducea in spinare pe batranul sau tata, Anchise, care, la randul lui, purta cu el larii si penatii stramosilor. Aceasta imagine a fost cifrul simbolic al Romei si, ori de cate ori s-a reinventat, a fost si cifrul simbolic al Europei. - Horia-Roman Patapievici..

„Tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume şi din fiecare.Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum pune în lumină sau celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc și nimic mistagogic în felul în care îl invoc. Nevăzutul nu e o opțiune. Nevăzutul este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii și al naturii noastre. Suntem în el predați lui cu totul, așa cum suntem predați apei, când ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respirația.Singularitatea condiției noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viața noastră, decide totul, în situația în care singurele dovezi ale nevăzutului de care depindem stau în văzutul după care fugim, ori de care fugim, ori pe care îl pierdem.“„La început, esenţa umanităţii europene a fost a unui om care se refugia dintr-un dezastru: gestul fondator constă în faptul că, în Eneida, eroul nu a părăsit Troia distrusă de flăcări singur, ci împreună cu esența trecutului său. Enea îl ducea în spinare pe bătrânul său tată, Anchise, care, la rândul lui, purta cu el larii și penații strămoșilor.Această imagine a fost cifrul simbolic al Romei și, ori de câte ori s-a reinventat, a fost și cifrul simbolic al Europei.” (Horia-Roman Patapievici)Ilustraţia de pe copertă: Anne-Louis Girodet de Roussy-Trioson (1767–1824), Enea, Anchise şi Ascaniu fugind din Troia (detaliu)..

„Tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume şi din fiecare.Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum pune în lumină sau celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc și nimic mistagogic în felul în care îl invoc. Nevăzutul nu e o opțiune. Nevăzutul este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii și al naturii noastre. Suntem în el predați lui cu totul, așa cum suntem predați apei, când ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respirația.Singularitatea condiției noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viața noastră, decide totul, în situația în care singurele dovezi ale nevăzutului de care depindem stau în văzutul după care fugim, ori de care fugim, ori pe care îl pierdem.“ „La început, esenţa umanităţii europene a fost a unui om care se refugia dintr-un dezastru: gestul fondator constă în faptul că, în Eneida, eroul nu a părăsit Troia distrusă de flăcări singur, ci împreună cu esența trecutului său. Enea îl ducea în spinare pe bătrânul său tată, Anchise, care, la rândul lui, purta cu el larii și penații strămoșilor.Această imagine a fost cifrul simbolic al Romei și, ori de câte ori s-a reinventat, a fost și cifrul simbolic al Europei.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI) Dan-Liviu Boeriu, „Fiii risipitori“ (Timpul, decembrie 2015)..

Stralucit profesor de istoria religiilor, consecvent adversar al superstitiilor tribaliste si al furiilor nationaliste, Culianu a fost ucis in cladirea Divinity School din campusul Universitatii din Chicago, pe 21 mai 1991. Temerile carturarului asasinat cvasiritualic, cu peste trei decenii in urma, sunt de o dureroasa si primejdioasa actualitate. Aparitia lui Culianu printre noi a fost un miracol; parea ca exemplul sau ne poate face mai buni, mai profunzi, mai indrazneti, mai temeinici. Disparitia sa a fost o catastrofa; fara emulatia starnita de extraordinara sa reusita, am redevenit ce eram, si chiar mai putin decat atat. O cultura nu traieste (numai) din buchiseala, ci (mai ales) din strapungeri si iluminari. Dupa entuziasmul starnit de revelatiile lui Mircea Eliade, a urmat emotia starnita de revelatiile lui Ioan Petru Culianu. Primul ne-a aratat ca absolutul filozofiei se trage din existenta ontologiilor arhaice, iar acestora le-a redat actualitatea. Al doilea ne-a initiat in absolutul cunoasterilor revolute si viitoare, carora le-a etalat epistemologia. Amandoi s-au ocupat de religii si au cautat realul absolut in toate formele de realitate cotidiana. Amandoi au biruit lumea, ajungand mari savanti recunoscuti de toti; si amandoi au incercat sa realizeze in mod subversiv absolutul – unul cu indrazneala savantului universal, celalalt cu strafulgerarea geniului revolutionar. Descoperirile lor ar fi putut schimba din temelii o cultura. Dar dupa disparitia lor nu a urmat nimic. Strapungerile si iluminarile prilejuite de creatia lor au ramas, in tarile care le-au dat nastere, lipsite de orice consecinte. Odata ei plecati, noi am recazut in intuneric. Bajbaim, complet lipsiti de geniu.Carui tip de om ii adreseaza ultimul Culianu iluminarile sale? se intreaba Horia-Roman Patapievici. O intrebare gemelara: carui tip de om i se adresa Giordano Bruno inainte ca intregul proiect al Renasterii, cu a sa mundus imaginalis, sa fie blocat de Reforma si Contrareforma? Portretul acestei umanitati este portretul ultimului Culianu, un portret de reflex utopic, cum observa si autorul, la antipodul omului recent: "...este omul cu cap de savant, inima de adolescent, curiozitate de experimentator, acribie de filolog, vastitate de computer, rapiditate de microprocesor, claritate de matematician si putere de a trai orice fel de viata ca pe o forma de tehnologie avansata proprie cyborg-ului". Cartea mi se pare exemplara nu numai prin argument si acribie, ci si prin faptul ca restituie o personalitate atat de complexa precum Ioan Petru Culianu spatiului culturii romane, o cultura care nu a stiut sa valorifice intuitiile celor cateva personalitati prestigioase care o consacra universalitatii...

Formarea mea, potrivit limbajului curent, este legata de carti, de experiente si de oameni. Sensul global pe care il dau existentei mele este acesta: exista un sens. Cartile care mi-au vorbit mi-au vorbit pentru ca adresau in mine o parte care avea nevoie de ele pentru a se manifesta. Experientele pe care le-am trait mi-au fost revelate pentru a declansa in mine acele orizonturi care altminteri, daca nu ar fi existat, nu mi-ar fi permis punerea in lumina a semnificatiei care imi orienteaza viata. Fapturile pe care le-am iubit au fost acelea care au iubit in mine ceea ce, fara iubirea lor, nu ar fi meritat sa supravietuiasca. Sunt de aceea recunoscator si accept integral viata care mi-a fost data. Am vazut ideilesi am cunoscut carnea lor: viata merita cu recunostinta traita. Am devenit constient prin a fi om de cultura. - Horia-Roman Patapievici..