Gabriel Liiceanu

S-ar putea ca, atunci cand pierdem fiintele cele mai apropiate, ele sa ne ia intr-o masura cu ele. Tocmai pentru ca o parte din tine migreaza odata cu cei care au plecat, moartea e descarcata in buna parte de dificultatea ei. Poate ca noi murim cu ochii atintiti catre ei. Si poate ca, in felul acesta, traim moartea intr-o forma mai blanda.Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanti autori de "literatura personala" din Romania de azi. In ultimul sfert de veac, cartile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs. Jurnalul de la Paltinis (1983), ale carui teme centrale sunt raportul maestru-discipol si importanta culturii intr-o epoca totalitara, a fost un adevarat bestseller al anilor '80: producea cozi la librarii, se vindea "pe sub mana", se imprumuta numai prietenilor de incredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (intre timp tradus in mai multe limbi) s-a nascut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneste voci intelectuale de mare forta. Urmeaza, in alta formula, dar, in fond, tot in nota confesiva, Declaratie de iubire (2001), exercitii de admiratie si de atasament intelectual, etic si, nu in ultimul rand, uman fata de personalitati importante ale culturii noastre. Usa interzisa (2002) este una dintre cartile favorite ale publicului din ultimii ani si o revenire la notatia diaristica. Cu Scrisori catre fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasa din nou atras de simplitatea si directetea genului epistolar. Intalnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor insemnari care, desi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viata intreaga...

Textele din acest volum au fost scrise de pe poziţia unui membru al „societăţii civile“ în perioadele în care febra organismului social a atins în ţara noastră grade paroxistice. Acesta este şi motivul pentru care subtitlul volumului este Texte civile. „Intelectualul român trăieşte nevrotic şi dramatic, prins între tentaţia de a gesticula vehement pe scena publică şi cea de a trânti, scârbit, poarta istoriei şi de a se încuia în camera lui. Mereu am avut, ca români, ceva de înfruntat, de îndreptat, de luat de la capăt. Trăim, epuizant, o stare de insurecţie cetăţenească. Bolnava noastră Românie, cu şmecherii, lichelele sau incapabilii care au condus-o periodic, ne-a cerut, de prea multe ori, să nu uităm că suntem «cetăţeni» şi «români». Visez o Românie de care să nu trebuiască să-mi aduc aminte mai mult de o dată la patru ani.“ (Gabriel LIICEANU)..

A trai inseamna sa poti supravietui strivit intre doua imagini despre tine: a ta si a celorlalti. Vietile noastre, in singuratatea lor, pot fi asemanate, pentru a folosi o vorba a lui Platon, cu o "panglica de masurat fara semne pe ea". Am o viata. Iata, iau parti din ea si, povestindu-le, le pun in vitrina. Scotandu-le in lume, pun semne pe panglica vietii mele. O fac cu gandul ca, astfel "insemnata", viata mea ar putea fi folosita ca unitate de masura. Veti afla, astfel, doamnelor si domnilor, daca viata voastra e mai frumoasa sau mai urata decat a mea. Daca are mai multe suisuri si coborasuri in ea. Daca avem mai multe lucruri care ne leaga sau o gramada care ne despart. Daca iubim, uram, ne indignam, suferim, ne ascundem sau ne dam pe fata mai degraba la fel sau neasemanator. - Gabriel Liiceanu E o carte noua, construita cu pietre scoase din cladirile vechi. Gandul acestui mod de "a construi" mi-a venit in minte atunci cand, cazand in mai multe randuri peste fragmente disparate descoperite in cartile scrise de-a lungul a cinci decenii, am constatat ca aceleasi idei reveneau obsesiv, in forme diferite, de la o carte la alta. Constanta era recurenta obsesiilor, dar punerea lor in pagina varia mereu. Exista aici si fragmente inedite, nu putine, scrise pe masura ce vechile notatii, odata selectate, se cereau intregite sau ma provocau intr-o noua directie. Dar chiar si construita cu "pietre scoase din cladirile vechi", cred ca aceasta carte este, cum spuneam, una noua, caci intregul ei n-a existat niciodata, asa cum intr-un joc de puzzle piesele separate preexista imaginii finale, dar ele nu-si capata sensul decat odata ce intregul este realizat...

A trăi înseamnă să poți supraviețui strivit între două imagini despre tine: a ta și a celorlalți. „Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o «panglică de măsurat fără semne pe ea». Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu-le, le pun în vitrină. Scoţându-le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel «însemnată», viaţa mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură.Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suişuri şi coborâşuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe faţă mai degrabă la fel sau neasemănător.“ „E o carte nouă, construită cu pietre scoase din clădirile vechi. Gândul acestui mod de «a construi» mi‑a venit în minte atunci când, căzând în mai multe rânduri peste fragmente disparate descoperite în cărțile scrise de‑a lungul a cinci decenii, am constatat că aceleași idei reveneau obsesiv, în forme diferite, de la o carte la alta. Constantă era recurența obsesiilor, dar punerea lor în pagină varia mereu.Există aici și fragmente inedite, nu puține, scrise pe măsură ce vechile notații, odată selectate, se cereau întregite sau mă provocau într‑o nouă direcție. Dar chiar și construită cu «pietre scoase din clădirile vechi», cred că această carte este, cum spuneam, una nouă, căci întregul ei n‑a existat niciodată, așa cum într‑un joc de puzzle piesele separate preexistă imaginii finale, dar ele nu‑și capătă sensul decât odată ce întregul este realizat.În risipirea lor, vechile fragmente nu făceau masă critică și, astfel, ratau întâlnirea cu cititorul. Erau firimituri care, intrând în lume, își ascundeau potențialul expresiv pe care l‑ar fi căpătat poate dacă n‑ar fi fost stinghere. Când le‑am scos din zăcământul cărților mele și le‑am adăugat altele noi, am văzut că întregul se așază de la sine sub opt teme mari – actualele capitole ale acestei cărți. Atunci am hotărât să le public.“ — GABRIEL LIICEANU..

Imi fac iluzia ca cititorii acestui volum vor afla, asa cum am aflat si noi doi stand de vorba, lucruri esentiale despre viata lor, despre prietenie, despre iubire, despre respect si libera slujire, despre minciuna si ura, despre gandirea insasi, despre spiritele mari ale lumii, despre fiintele alese ale culturii noastre neonorate indeajuns, despre cei care ne-au facut oameni sau despre evitarea in extremis a marilor naufragii culturale. - Gabriel Liiceanu..

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul — şi el un necunoscut — ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă — tensiunea lor.Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“...

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul – şi el un necunoscut – ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă – tensiunea lor.Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.Dan C. Mihăilescu prezintă Întâlnire cu un necunoscut (ProTV, „Omul care aduce cartea“, iulie 2010)..

Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc.Dar cel ce trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaștere, aflați și ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii.„Despre Isus nu știu să spun decât atât: e ființa care a suferit cel mai mult din pricina felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici și încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură.“ — GABRIEL LIICEANUIlustraţia de pe copertă: barcă cu pânze (secolul al VI-lea); detaliu dintr-un mozaic descoperit în ruinele bisericii bizantine din fostul oraș Olbia–Theodorias, muzeul Qasr Libia, Libia..

„Misiunea mea e sa-i trezesc pe oameni din somnul lor dintotdeauna, stiind totodata ca astfel comit o crima si ca ar fi de-o mie de ori mai bine sa-i las sa doarma mai departe, de vreme ce oricum, cand se trezesc, nu am nimic sa le propun.“ — EMIL CIORAN„Paris, Cartierul Latin, «intr-una din mansardele pamantului»: istoria otravita a sfarsitului nostru de mileniu s-a petrecut in afara acestui spatiu nespus de modest, dar abia aici, sub acoperisul de pe strada Odéon 21, s-a nascut opera care avea sa devina constiinta nefericirii noastre. Autorul ei, un Nietzsche contemporan trecut pe la scoala moralistilor francezi, a fost pe rand considerat nihilistul veacului, the king of pessimists, scepticul de serviciu al unei lumi in declin. El insusi, la 20 de ani, se recomanda drept «specialist in problema mortii», iar mai tarziu ca «un strain pentru politie» – metecul prin excelenta –, «pentru Dumnezeu si pentru sine insusi». A cerut sa i se «finanteze insomniile», obligandu-se in schimb sa ne destrame orice iluzie si sa pastreze pentru noi, nealterata, memoria neantului.“ — GABRIEL LIICEANU..

„...O astfel de carte istoriseşte o fabulă care, cu sau fără noi, merita să fie inventată.“(Constantin NOICA)Mult iubite Domnule Noica,Ţin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a făcut-o la Păltiniş, în timp ce urcam pe poteca pietruită care duce spre cabana d-voastră. Poza este făcută din spate şi are în ea o elocvenţă a însoţirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astăzi este ajunul Crăciunului şi simt nevoia să mă deschid către obiectele iubirilor şi veneraţiilor mele, mă întorc către d-voastră, din depărtarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, şi vă mulţumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-aţi lăsat să îl facem împreună. De „despărţit“ poate fi vorba doar în sensul că drumul ce mi se deschide în faţă trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastră, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoţire, ce îmi măsoară din depărtare poticnirile, şovăiala şi regăsirile. Aşa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastră... Gabriel (Gabriel Liiceanu către Constantin Noica, 24 decembrie 1982)„Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie şi eu sunt într-un picior, şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.“ (Constantin NOICA, Jurnal de idei)„Asist cu bucurie la «despărţirea» lui Gabriel de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârşi în singurătate, aşa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu...“ (Constantin NOICA, Jurnal de idei)..

Editie de lux. Editie aniversara 30 de aniMult iubite Domnule Noica,Tin pe masa mea o poza pe care Andrei ne-a facut-o la Paltinis, in timp ce urcam pe poteca pietruita care duce spre cabana d-voastra. Poza este facuta din spate si are in ea o elocventa a insotirii care ma fascineaza de cate ori o privesc. Poate pentru ca astazi este ajunul Craciunului si simt nevoia sa ma deschid catre obiectele iubirilor si veneratiilor mele, ma intorc catre d-voastra, din departarea aceasta care apropie in chipul cel mai adanc, si va multumesc pentru drumul pe care, cu spatele intors catre lume, m-ati lasat sa il facem impreuna. De "despartit" poate fi vorba doar in sensul ca drumul ce mi se deschide in fata trebuie de-acum sa-l strabat singur, vegheat doar de privirea d-voastra, pe care imi place sa o simt in urma mea ca pe o insotire, ce imi masoara din departare poticnirile, sovaiala si regasirile. Asa ma simt in clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastra... - Gabriel Liiceanu catre Constantin Noica, 24 decembrie 1982O astfel de carte istoriseste o fabula care, cu sau fara noi, merita sa fie inventata...

„Nu mai țin minte întocmai când mi-a venit ideea acestui volum. E bine să te cațeri din când în când pe acoperișul lumii, mi-am spus, și să râzi de tine și de alții, cu dorința de a scăpa măcar o clipă de masca gravă pe care ți-au întipărit-o pe figură filozofia, textele speculative și scrisul «încruntat».Știam însă că riscul de a te face de râs propunându-ți să-i faci pe alții să râdă era mare. De altfel, un autor al editurii, cel puțin la fel de «serios» ca și mine, ratase experiența evadării în registrul comic. Culmea e că tocmai eu îl sfătuisem să renunțe la ideea publicării! Nu mă ascultase. La capătul eșecului, fără să-mi poarte pică, îmi spusese obidit că e mai ușor să faci un cititor să plângă decât să râdă.Dacă voi păţi şi eu la fel? m-am întrebat, după ce am pus laolaltă cele 14 texte care se voiau pline de haz...” (Gabriel Liiceanu)„Vă închipuiți cât de mare mi-a fost uluirea să văd, în toamnă, deși spusesem clar că mi-am retras cartea, vitrina librăriei Humanitas de la Cișmigiu plină cu exemplare ale volumului Ludice. Exerciții de umor criptic. Eram compromis pe vecie! Am sunat-o pe doamna directoare a editurii, care, jenată, mi-a povestit că, după cearta crâncenă dintre mine și editor, editorul insistase ca volumul să fie totuși publicat, «ca să nu vă pierdem ca autor». Am anunțat-o că, pentru acest afront echivalent cu o tentativă de compromitere, voi da editura în judecată și voi cere despăgubiri de un milion de euro.Așadar nu uita, dragă cititorule: acest volum a apărut fără acordul autorului. Aceste pagini nu mă reprezintă! De altfel, în locul meu ca autor, contractul cu editura a fost semnat de Liiceanu ca editor. Nu mă îndoiesc că acest șiretlic va fi scos la lumină de instanță. Voi cere și expertiză grafologică, deși, semnăturile fiindu-ne identice, nu știu cum vor ieși din încurcătură doamnele și domnii judecători.“..

„După prima noastră întâlnire, s-a întâmplat ceva neaşteptat. Stând de vorbă, ne-am pomenit prinşi în complicitatea pe care o crea însuşi dialogul nostru. A început să ne placă jocul nostru. Mircea Ivănescu s-a lăsat împins, pentru o ultimă oară, pe coridoarele vieţii lui, lăsându-mi senzaţia că i-am prilejuit o mare şi finală recapitulare a ei. Şi că, într-un fel nerostit, îmi era recunoscător pentru asta. Iar eu, la rândul meu, urmându-l pe drumul pe care i-l deschideam prin întrebările mele, eram fascinat de ceea ce vedeam şi, mai ales, de felul în care el se vedea pe sine." (Gabriel LIICEANU)..

Dupa prima noastra intalnire, s-a intamplat ceva neasteptat. Stand de vorba, ne-am pomenit prinsi in complicitatea pe care o crea insusi dialogul nostru. A inceput sa ne placa jocul pe care-l jucam. Mircea Ivanescu s-a lasat impins, pentru o ultima oara, pe coridoarele vietii lui, dandu-mi senzatia ca i-am prilejuit o mare si finala recapitulare a ei. Si ca, intr-un fel nerostit, imi era recunoscator pentru asta. Iar eu, la randul meu, urmandu-l pe drumul pe care i-l deschideam prin intrebarile mele, eram fascinat de ceea ce vedeam si, mai ales, de felul in care el se vedea pe sine. - Gabriel Liiceanu Uitati-va la mine. Pare ca sunt un tip vesel, care rade foarte mult. Poate ca toata viata a trebuit sa ingrop ceva, ceva pe care acum, in mod impudic, ajung sa-l scot - si nu stiu de ce o fac -, intr-o conversatie, la lumina. - Mircea Ivanescu..

Totul a început de la scrisoarea câtorva dintre „elevii lui Gabriel Liiceanu“, adresată în luna mai a anului trecut unor oameni de cultură presupuși a fi având „afinități elective“ cu cărțile sale. Prilejul? Împlinirea unei vârste la care se presupune că un „îndrăgostit de gândire“ ajunge să se coacă.„Nu vom fi ipocriți, spunându-vă că nu despre un omagiu este vorba. Și, totuși, nu la un «volum omagial», care cuprinde texte despre persoana celui aniversat, vă invităm să participați, ci la o carte care pornește de la întrebările cuiva care s-a mirat cu toată ființa, crezând că ele țintesc chiar în punctele-cheie ale existenței omenești, atât de enigmatică în fond.“Avem așadar dinainte o carte a întrebărilor. O carte a întrebărilor, poate că a unor întrebări recurente, dar preluate mereu în jocul altor minți și devenind astfel replici ale unui dialog privilegiat. Aceleași întrebări așadar, dar nu și aceleași răspunsuri. Și atunci, deopotrivă, avem înainte o carte a răspunsurilor pe mai multe glasuri, din care, până la urmă, se înfiripă muzica gândirii. — EDITORIIVLAD ZOGRAFI • ANA BLANDIANA • MIRCEA CĂRTĂRESCU • CĂTĂLIN CIOABĂ • MIRCEA FLONTA • WILHELM TAUWINKL • MIHAI FRĂŢILĂ • DORU CĂSTĂIAN • GRIGORE VIDA • CRISTINA CIOABĂ • IOANA PÂRVULESCU • GHEORGHE PAŞCALĂU • DANA JALOBEANU • GABRIEL CERCEL • SMARANDA VULTUR • THIERRY WOLTON • SORIN IONIŢĂ • MELANIA CINCEA • IOAN STANOMIR • MARIAN VOICU • OLIVER JENS SCHMITT • RADU PARASCHIVESCU..

„Orice minte, la intrarea în viaţă, e crudă şi «sălbatică». Dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemaţi s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm şi s-o facem să se coacă. Răspundem, mai presus de orice, pentru mintea noastră, pentru felul în care i-am trasat contururile şi pentru cel în care, pornind de la ea, ne-am ales apoi viaţa. Adevărul e că nu poţi spune «eu» şi nu poţi revendica un destin decât la capătul unui act solitar de gândire.“„Titlul, spune Schopenhauer undeva, «trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare». Dar cui i se adresează atunci titlul acestei cărţi, Nebunia de a gândi cu mintea ta? Cine anume e interesat de ce înseamnă să gândeşti cu mintea ta? Răspunsul mi se pare evident: oricine. Oricine care, vorba lui Kierkegaard, vrea să fie mai mult decât un exemplar într-un banc de heringi.“„Dacă sfârşeşte ca dialog continuu cu sine, gândirea pe cont propriu este lucrul cel mai greu de suportat. Căci din acest dialog decurg la tot pasul corecţiile care se impun pentru ca viaţa să rămână pe linia de plutire. Iar viaţa celui care nu poate să le facă este în mod fatal una eşuată. Până la urmă, mai toate vieţile sunt, privite cu un ochi distant, incoerente. De aceea, poate că e preferabil să-ţi dai întâlnire cât mai rar cu necunoscutul din tine. Altminteri, judecata căreia i te vei supune va fi în mod fatal o «aspră judecare de sine».“ (Gabriel LIICEANU)..