„N-a fost o alta să-i semene... Încălecând secole, venită foarte de departe, din adânc de neam. Fascinantă apariţie, de miracol, nedesluşită în totul cât a fost-a să ardă, doinind. Un început şi un sfârşit de cântec românesc...
Perpetuând, în nemărginire, trilurile privighetorilor, murmurul izvoarelor, ruga milenară din fluier a ciobanului, foşnetul pădurii, într-o echivalenţă demiurgică. Silabele ei au încopciat cu stele şi cu dulci eresuri firmamentul. Şi s-a pierdut în şaga lor diamantină ca noi să tânjim după ea, năzdrăvana.” (Gaby Michailescu)
