„I-am văzut pe ultimii «muscali cu cauciuc» din Piaţa Teatrului Naţional... Şi am fost pasagerul ultimului tramvai cu un cal, care oprea graţios la scară, în faţa casei... Şi i-am apucat pe ultimii sacagii, cu lumânărica de ceară aprinsă şi lipită de doaga butoiului lor pe roate... Şi am fost ultimul muşteriu al ultimilor, de pe străzile Bucureştiului, bragagii, salipgii şi plăcintari... Şi am fost eroul ultimului «cartel» sau provocare la duel...Epoca de huzur din jurul anilor 1900, când pornesc amintirile ce urmează, se situa sub semnul zodiacal al bunului trai, al nepăsării pentru ziua de mâine, la care aproape nimeni nu gândea, al plăcerilor cuminţi şi, uneori, al patimilor lumeşti spre care îndeamnă lipsa altor griji. Asta ţinu până la dezastrul acestui huzur universal, anunţat de trâmbiţele şi bubuitul zilei de 2 august 1914, când toate perspectivele şi tot decorul vechi al vieţii se prăbuşiră dintr-odată, ca şi cum n-ar fi fost, şi ca să nu mai reapară nici până azi, aducând în locul lor pe lume dezechilibrul moral şi material, îngrijorări şi lipsuri nesfârşite, surpări politice, sociale şi economice de proporţii necunoscute.“
Constantin Beldie (1887–1953), secretarul de redacţie al Noii Reviste Române şi, după Primul Război Mondial, al Ideii Europene, spirit modern şi întreprinzător – „anti-intelectualist", ar fi zis el –, mare amator de plăceri lumeşti, cel despre care se spune că ar fi introdus în moda bărbătească din Regat cămaşa cu guler rabatu şi mânecă scurtă, cel din cauza căruia, iarăşi se spune, s-ar fi sinucis, din dragoste, scriitoarea Cora Irineu, a rămas practic necunoscut marelui public. Paginile sale memorialistice merită însă din plin citite. Scrise cu o vervă nebună, ele evocă nu numai momentele importante ale vieţii autorului, ci şi un Bucureşti de un pitoresc incredibil, aducând detalii savuroase, greu de găsit în altă parte: de pildă, despre localurile şi felurile de mâncare autohtone (vezi uluitoarea înşiruire culinară din Cartea a cincea), despre bordelurile şi marile cocote ale Capitalei (Cartea a şaptea), ba chiar şi despre jocurile practicate de copiii mahalalelor de odinioară (Cartea a opta). Ediţia Humanitas a Caleidoscopului lui Constantin Beldie a fost anume alcătuită pentru a fi accesibilă şi agreabilă cititorului de azi.
„Am fost, cum să vă spun?, un mare berbant în viaţa mea, aşa cum m-arată fotografiile din tinereţe, în ghete de ghems cu gumilastic... iar mai încoa' în ghete cu stofa gris şi cu nasturi de sidef într-o parte, ziua-noaptea în jachetă pe talie, cu pălărie tare «Melon» pusă pe ceafă, ori în redingotă şi cu pălărie de pai cu borurile mari sau «Panama», părul când lung şi dat pe spate, când cu cărare la mijloc, subţirel, faţa prelungă, ochii galeşi şi alunecoşi, purtând baston-covrig de vişin sau bastonel de trestie cu cap de fildeş, lavalieră cu ţarţamuri, guler şi manşete de celuloid – şi mai ţinând un trandafir în mână, cum mă puteţi vedea şi admira la pagina 868 din Istoria literaturii române de G. Călinescu.“
