Cu o operă de peste 30 de volume, dintre care peste 20 sunt construcţii romaneşti – extrem de complexe prin polifonie şi prin multitudinea de voci şi de situaţii suprapuse –, tradusă în serii aproape complete în numeroase ţări, António Lobo Antunes este cel mai important scriitor în viaţă al Portugaliei. Începând din 1998, a publicat până în prezent cinci volume de proze scurte, cronici, cum le-a denumit el însuşi, excepţionale „fotografii ale clipei“ developate din viaţă şi din imaginaţie.
Copilăria surprinsă în momentele ei de graţie sau de teroare comică, un album de familie emoţionant, centrul lumii de la Plaja Merilor, scene din viaţa unor cupluri fracturate, gândurile unor bărbaţi şi femei a căror disperare provine fie din lipsa iubirii, fie din cauza îmbătrânirii, evocări ale vechii Lisabone cu pitorescul mahalalelor şi al cafenelelor-patiserii... Aceste scurte proze nostalgice, dramatice, ironice sau poetice îşi trag substanţa din fulguraţii reale sau imaginare, din culoarele ascunse ale memoriei şi din singurătatea unei vieţi dedicate scrisului.
„În 1998, când romanele sale ample îi impuneau perioade de recuperare, Lobo Antunes a acceptat să răspundă solicitării unei reviste angajându-se, oarecum din joacă, să scrie periodic cronici, al căror profil, absolut personal, l-a şi inventat. Treptat numărul lor a crescut, iar unele dintre motivele evacuate din romane au reintrat pe fereastră în acelaşi laborator de proză şi s-au redistribuit în aceste compoziţii scurte. Dacă punem împreună romanele şi cronicile putem observa cum ele se completează deseori, dar compoziţiile scurte aduc şi o diversificare notabilă pe paleta tematică a lui Lobo Antunes. Multe dintre ele se prezintă ca sâmburi de posibile romane sau ca fragmente ale unor compoziţii viitoare. Dar chiar şi în aceste texte de mici dimensiuni simţim stilul şi vocea distinctă ale romancierului, sau observăm câteva din tehnicile de compoziţie polifonică pe care el le aplică în romane. E arta lui narativă extrem de elaborată, care ştie să «reţină» informaţia pentru a dramatiza acţiunea; şi e arta lui stilistică inconfundabilă, aceeaşi acurateţe a exprimării ce manifestă oroare de adjective, dar şi de vacuitatea metaforică, fiindcă preferă densitatea emoţiei restituite prin forţa enunţului. Regăsim fraza lui fluvială ce antrenează în albia ei vaste privelişti şi subtile detalii, dar care nu admite nici pietricica accidentală a unei virgule – totul construit de fiecare dată ca un poem.” (Dinu Flămând)
