António Lobo Antunes

„Densitatea a cărţilor lui António Lobo Antunes vine din respectul scrupulos faţă de personaje, faţă de fiecare detaliu şi faţă de fiecare cititor. Prin muzica ei, o literatură care poate părea dificilă datorită arhitecturii sale complexe dobândeşte o simplitate arhetipală. De o veritabilă frumuseţe, în pofida infernului pe care îl înfăţişează." (Le Monde)O moşie prosperă, condusă cu mână forte de un patriarh temut de toţi, dar neiubit de nimeni, un conac cu ziduri solide, care vor fi măcinate însă de singurătate, de minciună şi de teamă şi se vor prăbuşi sub povara secretelor nerostite decât în gând: în mijlocul câmpiilor mănoase din Alentejo se desfăşoară tragedia extincţiei unei familii. Vocile care rostesc cronica unei morţi previzibile sunt ale bărbaţilor: bărbaţii întemeiază o familie şi ei îi duc mai departe numele şi puterea. Cele trei generaţii care se fac auzite în aceasta carte – un autist, fratele lui (care îi este rival, deoarece bunicul îl consideră unicul moştenitor al proprietăţii), tatăl lor, caracter slab şi fără vocaţie de cap al familiei şi stăpân al domeniului, care nu se bucură de simpatia tatălui său şi nici de respectul subordonaţilor şi bunicul, fire dominatoare şi despotică, polarizând atenţia celorlalţi – trăiesc însă sub semnul eşecului şi sunt nevoite să-l mărturisească. Ieşind din golul şi tăcerea morţilor, din întunericul fără vise, vocile lor însingurate alternează şi se înlănţuie obsesiv, alcătuind cronica polifonică a unei familii şi a tragediilor ce o dezagregă.Rodica Grigore, „Singuratate, insule şi arhipelaguri“ (Cultura, 16 iunie 2011)..

Cu o operă de peste 30 de volume, dintre care peste 20 sunt construcţii romaneşti – extrem de complexe prin polifonie şi prin multitudinea de voci şi de situaţii suprapuse –, tradusă în serii aproape complete în numeroase ţări, António Lobo Antunes este cel mai important scriitor în viaţă al Portugaliei. Începând din 1998, a publicat până în prezent cinci volume de proze scurte, cronici, cum le-a denumit el însuşi, excepţionale „fotografii ale clipei“ developate din viaţă şi din imaginaţie.Copilăria surprinsă în momentele ei de graţie sau de teroare comică, un album de familie emoţionant, centrul lumii de la Plaja Merilor, scene din viaţa unor cupluri fracturate, gândurile unor bărbaţi şi femei a căror disperare provine fie din lipsa iubirii, fie din cauza îmbătrânirii, evocări ale vechii Lisabone cu pitorescul mahalalelor şi al cafenelelor-patiserii... Aceste scurte proze nostalgice, dramatice, ironice sau poetice îşi trag substanţa din fulguraţii reale sau imaginare, din culoarele ascunse ale memoriei şi din singurătatea unei vieţi dedicate scrisului.„În 1998, când romanele sale ample îi impuneau perioade de recuperare, Lobo Antunes a acceptat să răspundă solicitării unei reviste angajându-se, oarecum din joacă, să scrie periodic cronici, al căror profil, absolut personal, l-a şi inventat. Treptat numărul lor a crescut, iar unele dintre motivele evacuate din romane au reintrat pe fereastră în acelaşi laborator de proză şi s-au redistribuit în aceste compoziţii scurte. Dacă punem împreună romanele şi cronicile putem observa cum ele se completează deseori, dar compoziţiile scurte aduc şi o diversificare notabilă pe paleta tematică a lui Lobo Antunes. Multe dintre ele se prezintă ca sâmburi de posibile romane sau ca fragmente ale unor compoziţii viitoare. Dar chiar şi în aceste texte de mici dimensiuni simţim stilul şi vocea distinctă ale romancierului, sau observăm câteva din tehnicile de compoziţie polifonică pe care el le aplică în romane. E arta lui narativă extrem de elaborată, care ştie să «reţină» informaţia pentru a dramatiza acţiunea; şi e arta lui stilistică inconfundabilă, aceeaşi acurateţe a exprimării ce manifestă oroare de adjective, dar şi de vacuitatea metaforică, fiindcă preferă densitatea emoţiei restituite prin forţa enunţului. Regăsim fraza lui fluvială ce antrenează în albia ei vaste privelişti şi subtile detalii, dar care nu admite nici pietricica accidentală a unei virgule – totul construit de fiecare dată ca un poem.” (Dinu Flămând)..

In 70 de cronici mai intimiste decat marile sale constructii romanesti, deghizate sub caracterizarea sarcastica de "chestiuni alimentare", Lobo Antunes abordeaza o vasta diversitate de teme precum copilaria, familia, iubirea, moartea, razboiul colonial, fragmente caleidoscopice dintr-o viata dedicata literaturii legate de travaliul scriitorului sau de prietenie, ce condenseaza un univers individual ardent, plin de melancolie, si se constituie intr-un adevarat exercitiu de deziluzionare, in care emotia este frusta, neornamentata, aproape dureroasa. Scriitura antuniana, atat de aparte, este adesea socotita simfonica. Dar epitetul este slab. Ar trebui sa ne imaginam o simfonie in care sa putem auzi in acelasi timp sunetul distinct al fiecarui instrument, gandurile muzicienilor si emotiile dirijorului! [...] Acesta este Lobo Antunes: unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, un romancier prodigios, muzical si febril, de o exigenta teribila, ale carui cronici - orice ar spune el - poarta  de asemenea marca imensului sau talent. - Le Monde..

„Munca mea constă în a scrie până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa. Eu nu fac romane, nu spun povești, nu pretind să distrez pe cineva, nici să fiu amuzant, nici să fiu interesant; vreau numai ca pietrele să devină mai ușoare ca apa. [...] M-am simțit fericit în Transilvania, în munți. Pe înălțimile de acolo pietrele își mai pierduseră din greutate, dar mai aveam încă nevoie de mult timp, deoarece cuvintele sunt foarte lente și durează până reușesc să impregneze lucrurile, intră greu în ele; ideea despre moartea mea începe să seme­ne cu moartea mea. Uneori corpul meu îngheață, alteori câte o piatră se ridică. Însă multe dintre ele încă lipsesc. Când toate vor deveni mai ușoare ca apa, atunci da, pot să fiu citit, fiindcă am scris ceea ce era necesar să scriu." - António Lobo Antunes„Cred că e cel mai bun lucru pe care l-am scris până acum“, declara António Lobo Antunes despre noul său roman, Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, al 22-lea din cariera marelui autor portughez, poate cea mai complexă dintre operele sale. Cartea, o aventură intelectuală și senzorială în 23 de capitole cu un minimum de punctuație – de fapt, 23 de fraze ample, numite de critică „versete poetice“ –, oferă o experiență de lectură inedită și o poveste cutremurătoare: un tânăr sublocotenent aduce din Angola un băiat de culoare, un orfan, pe care îl adoptă împreună cu soția lui. Peste 40 de ani, ca într-un ecou al faptelor tatălui, fiul va comite o crimă. Războiul, imposibilitatea iertării, rasismul, moartea, iubirea sunt tot atâtea teme ale unei proze căreia emoția îi conferă ritmul unei adevărate cantate...

„Eu caut să transform arta romanului, povestea e mai puțin importantă, e numai un vehicul de care mă folosesc, ceea ce contează e să transform această artă, și există o mie de căi de a o face, însă fiecare trebuie să o găsească pe a sa proprie. Pe mine intriga nu mă interesează, nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul.” (António Lobo Antunes)Pe râurile ce duc… se construiește pe parcursul a 15 zile de spitalizare ca un jurnal ficțional de o voluptuoasă imprevizibilitate narativă: domnul Antunes este adultul bolnav, bărbatul neiubit și însingurat care trebuie să se refugieze din fața morții; Antoninho este băiatul care învață să meargă pe bicicletă, descoperă izvoarele râului Mondego, școlarul pe care-l derutează cuvântul „obraji“ și, mai ales, copilul care-și ascunde fața în dantelele de la pieptul mamei. Scriitorul orchestrează o proză derutantă, cu un sens propriu: nu există o direcție a narațiunii, ea se ramifică într-un labirint al amintirilor, iar logica și fraza antuniană sunt divagante, amăgitoare. Emoția este însă răvășitoare, pură, dozată cu o precizie dureroasă: ni se amintește că suntem, în fiece clipă, tot ceea ce am fost. Memoria anulează timpul, nu există nici trecut, nici viitor, totul este prezent, iar romanul agoniei devine romanul vieții...