Andrei Cornea

„Până la urmă, acesta este destinul cuvântului: să treacă în faptă. Cât de mare este responsabilitatea autorului cuvântului pentru faptele viitorimii? Nu știu să spun exact. Și, pentru că nu știu, practic această mică lașitate - ficțiunea, lasând lucrurile să se dezvolte aproape de la sine. Mai departe, n-am o soluţie.” (Andrei Cornea)Ținea minte perfect (sau așa credea) ce fusese înainte, dar, când era vorba despre ce se întâmplase după, anii i se învălmășeau în cap și totul plutea într-un fel de negură, care anihila limitele lunilor și anilor. A fost mult, a fost puțin – parcă totul nu fusese decât un pe urmă prelungit luni și ani de zile. Un provizorat, o tranziție (spre ce?), o trecere spre altă viață (care?); așa că, deși unele detalii îi erau clare, întregul, sensul general al mișcării rămâneau obscure. Pesemne că totul se schimba prea repede; lucrurile vechi piereau pe neașteptate, oameniise îmbrăcau mereu altfel, arătau altfel (mai ales femeile), casele vechi erau dărâmate sau revopsite, străzile căpătau mereu alte nume, se puneau alte afișe și alte semne de circulație; până și bordurile trotuarelor le schimbau frenetic. Apăreau mereu trenuri noi, mașini noi, telefoane noi, ziare noi, tâmpenii noi și mai ales oameni noi care pățeau țanțoși, enervanți, nestingheriți de trecut. Iar de felul adevărat de viață de dinainte își aminteau tot mai puțini. Lumea citea cu nesaț ziarele, se uita la noile tele-ecrane și comenta tot felul de noutăți, scandaluri, crime, filme, dive, sport, jafuri, șomaj, bătăi, revolte, greve, dar despre ce făcuse sau ce fusese fiecare înainte nimeni nu voia să vorbească ori pretindea cu seninătate că nu ținea minte, sau chiar că lucrurile fuseseră cu totul altfel decât știa el bine că fuseseră. Fiindcă el chiar știa...

„Noi spunem că sensurile originare ale cuvintelor contează, aşa cum are importanţă şi felul în care ele s-au schimbat, şi felul în care ele au fost vremuite de intemperiile confuziilor omeneşti. Nu doar «Cuvântul» ne interesează, ci şi, mai ales, cuvintele, bietele cuvinte hărţuite, tocite, păcălite, ba chiar falsificate, a căror geografie şi istorie ne determină, în bună măsură, vieţile!«La început a fost Cuvântul!» A venit apoi Eroarea – voită, în cazul de faţă, după părerea noastră. Au mai fost, în alte diferite cazuri şi împrejurări, în alte diferite contexte şi evenimente, şi alte cuvinte, urmate de alte erori, alte neînţelegeri, alte, multe, falsificări...Iar la urmă de tot, când aproape că nu mai era nimic de făcut, decât, poate, de început a spune câte ceva din povestea acestor nesfârşite trădări, s-a născut... Cuvintelnicul!“ (Andrei CORNEA)..

Ediția a II-a, bilingvă, îngrijită de Andrei CorneaTraducere din greacă și latină, studiu introductiv și note de Andrei Cornea„Mai este oare relevant Epicur pentru omul modern? Mesajul său mai poate spune azi ceva omului interesat de cunoaştere, etică şi cultură, dar aflat în afara unei sfere înguste de specialişti şi iubitori ai Antichităţii? Cred că avem câteva motive esenţiale pentru a răspunde afirmativ.Mai întâi, sunt şanse bune ca a sa combinaţie înţeleaptă de hedonism şi ascetism să aibă, dacă e cunoscută şi înţeleasă bine, un ecou la omul modern. El ne arată că putem fi fericiţi, trăind plăcut şi totodată înţelept şi drept, protejaţi astfel de excese care conduc inevitabil la suferinţe. Apoi, Epicur ne învaţă să fim autonomi şi ne asigură că putem să ne alegem viaţa în chip optim – există libertate şi putem fi oameni liberi aproape în orice condiţii şi oricum ar cădea sorţii. În al treilea rând, filozoful Grădinii ne mai reaminteşte un lucru de preţ pe care aproape că l-am uitat, dominaţi cum suntem de universala indiferenţă: prietenia.Lecţia fundamentală a filozofiei greceşti este că, departe de a fi un moft academic şi o trăsnaie teoretică mai mult sau mai puţin subtilă, filozofia reprezintă alegerea unui mod de viaţă optim şi coerent. Filozofia antică e, aşadar, un fel de soul-building, iar nuanţa aparte pe care o adaugă Epicur acestei învăţături e următoarea: nu vă crispaţi, separându-vă cu aroganţă de orice este comun; în plus, purtaţi-vă grijuliu şi omeneşte deopotrivă cu cei din jur şi cu voi înşivă şi, nu uitaţi, mai şi râdeţi! E mult, e puţin, e nimic, e esenţial? Cititorul să decidă.“ — ANDREI CORNEA„Cine nu se mulţumeşte cu puţin, acela nu se mulţumeşte cu nimic.“ — EPICUR, 240, 3..

Se poate construi o tramă polițistă în marginea ultimei şcoli filozofice din Atena, închisă de împăratul Iustinian în anul 529, şi a celor şapte reprezentanţi ai ei, în frunte cu Damaskios? Se poate, răspunde Andrei Cornea, făcând din ultimul episod al filozofiei eline o poveste plină de mistere şi de răsturnări spectaculoase care-l ţine pe cititor cu sufletul la gură. Prin fața noastră trec locuitori ai fictivei Atlantida prinși într-un proiect de creștinare, prinți persani care botează ideile filozofiei în sângele ideologiei, episcopi care, în zorii creștinismului, fac ordine în panteonul grec, discipoli străluciți care apar travestiți ca în comediile lui Shakespeare, spectaculoase turniruri intelectuale în care se înfruntă adepții teoriei potrivit căreia lumea e făcută din Nimic cu cei convinși că ființa e eternă… Și un povestitor despre care aflăm abia la sfârșit cine este și cui anume îi deapănă fabuloasa poveste a vieții sale.„Ei bine, am spus, noi, filozofii, formăm acest lanţ de aur, noi suntem legătura de nedesfăcut dintre cer şi pământ, noi suntem, cum s-a spus, «rasa divină»! Dar, atenţie, asta n-ar trebui să fie motiv de înfumurare deşartă, aşa cum vedem în multe cazuri, căci cinstea se cumpăneşte cu o mare datorie, pe care cu greu şi puţini dintre noi izbutim s-o plătim cumsecade. Şi sperăm să nu se rupă odată cu noi acest «lanţ de aur», ci să-l încredinţăm pe mai departe celor care vor veni după noi, din generaţie în generaţie, pentru ca să nu se piardă de pe lume amintirea a ceea ce-i adevărat, frumos şi măreţ.“ (ANDREI CORNEA)..

„Împotriva «visului diurn» al libertăţii, cum îl numeşte atât de frumos Andrei Cornea – visele diurne sunt cele visate cu ochii deschişi de o mână de oameni –, cartea Miracolul propune o meditaţie rece şi dură pe tema libertăţii: oamenii s-au născut mai degrabă în lanţuri şi nimic nu dovedeşte că cei mai mulţi ar dori să scape de ele; nu rezultă de nicăieri că pe corabia istoriei s-ar fi îmbarcat o specie care navighează neabătut către ţărmul libertăţii; nimic nu ne garantează că, după un episod al «eliberării», nu urmează unul al căderii într-o formă mai dură, mai cinică sau mai subtilă a sclaviei.“„Libertatea lui Andrei Cornea: greu de dobândit, uşor de pierdut; dorită de puţini, resimţită ca povară de către cei mulţi. Izgonită de autor dintre datele primare ale naturii umane, libertatea, aşa cum intră pe scena lumii – rar şi pentru puţină vreme –, reprezintă «ceva» greu de explicat şi, ca atare, un miracol. Ea nu poate fi nicicum dedusă din magma de conformism, slugărnicie, conformism şi ticăloşie care constituie normalitatea naturii umane. O privire lucidă asupra libertăţii se cuvine s-o aşeze sub semnul excepţionalismului.“„O carte scrisă în tradiţia gânditorilor lucizi ai modernităţii, dispuşi oricând să sacrifice sentimentalismul ieftin de dragul adevărului. Nu misterul răului se cere chestionat şi dezlegat pe lume, ci misterul binelui.“ (Gabriel LIICEANU)Daniel Cristea-Enache, „Puţină libertate" (România literară, martie 2015)..

De blestemata „eterna reîntoarcere a asemănătorului“ mi-am dat seama cu acuitate când m-am apucat să-mi strâng articolele mai vechi şi mai noi, să le aleg, să le aşez într-o aproximativă ordine cronologică, spre a alcătui volumul de faţă. Din umbrele locale se compunea un peisaj variat; parcurse separat şi detaşat, lucrurile aparent se schimbau rapid, realitatea nu stătea în loc. Dar, vai, când articolele au fost clasate împreună, am văzut că eram cu toţii precum un om care, rătăcit în pădure, calcă neîncetat pe urmele propriilor paşi, ca într-un coşmar, incapabil să găsească drumul cel bun, ba chiar afundându-se din ce în ce mai rău!Ce-i de făcut? Ce ne lipseşte? Busola? Nordul? Şi cine să ne trezească din coşmarul „eternei reîntoarceri a asemănătorului“? Nu ştiu. Nu am un răspuns. Nu am decât întrebări, indignări, reacţii, poziţionări, disperări, replici, ironii şi, din când în când, speranţe. Adică, însumate, aceste micuţe „şaptezeci de umbre“... (Andrei CORNEA)..

Intr-o lume tot mai sceptica si relativista, in care fiecare vrea "sa aiba dreptatea si adevarul lui", ne pierdem criteriile morale si intelectuale si nu mai suntem capabili sa infruntam momentele de cumpana ale vietii noastre si ale istoriei.  Cum se poate lupta cu dogmatismul, cu fanatismul, cu autocratiile, cu antiliberalismul, cu teoriile conspirationiste? Cum putem reconstrui o ierarhie reala a valorilor armonizandu-ne credintele individuale? Metoda pe care o alege Andrei Cornea "ofera un mod de a discerne intre sisteme, valori, pozitii filozofice si culturale care nu presupune o judecata a priori". Titlul evoca povestea hanului khazar care trebuie sa aleaga intre crestinism, iudaism si islam. Noua editie a Turnirului khazar este adaugita, precedata de un cuvant inainte si completata cu sase eseuri polemice...

„Ce și cine mai suntem, când ne-am pierdut prietenii, patria, cetatea, limba și Dumnezeul? Cum poate credința modela lumea și ce te faci când realitatea în care crezi te minte? E posibil ca, vreodată, să apară o mare credință unificatoare, un fel de esperanto al religiei, care să-i apropie pe toți oamenii? Sunt câteva din întrebările grave ale căror fire străbat uimitoarea poveste a vieții lui Șabbatai Țevi, un fals Mesia născut în anul 1626 după Cristos sau 5386 după calendarul evreiesc. Viața lui Șabbatai este reconstituită de doctorul Mehmet Akif pentru prietenul său din tinerețe, voltairianul Spiros Philippidis, în anul 1923, anul Convenției pentru schimbul de populații, hotărâtă de Tratatul de la Lausanne: musulmanii din Grecia aveau să fie mutați în noua republică a lui Atatürk, iar creștinii ortodocși din Asia Mică urmau să fie aduși în Grecia. Istoria prezentului, care-i implică pe cei doi prieteni, se lasă însă acoperită de întâmplările din secolul al XVII-lea, pe care fiecare din ei le înțelege altfel. Iar finalul este neașteptat… Un roman plin de volute baroce, în care adevărul istoric și închipuirea își etalează deopotrivă ispitele. Iar misterul din miezul lui «este cel al supraviețuirii». Sfatul criticului: Nu ratați intervențiile Autorului, un personaj simpatic și foarte atent la poveste. Vă vor fi de folos.“ (Ioana PÂRVULESCU) ..