Yasunari Kawabata

Povestirile lui Kawabata au frumusetea unor stampe japoneze, delicatetea si echivocul lor incarcat de semnificatii subterane. Textul care da titlul volumului -- Dansatoarea din Izu -- este considerat la piece de resistance; singuratatea si prima dragoste, cautarea de sine, granita precara dintre inocenta copilariei si constiinta propriei sexualitati -- acestea sunt temele predilecte ale povestirii. Cand un tanar ce incearca sa-si exorcizeze sentimentele de tristete si dezamagire porneste intr-o calatorie, ea se dovedeste a fi cu adevarat initiatica -- pe parcusul acesteia se va indragosti fara scapare de o frumoasa dansatoare. Insa cand, vazand-o goala din intamplare, va afla ca ea nu a intrat inca in adolescenta, va incepe o lupta sfasietoare intre dorinta si sentimentul de culpabilitate nascut din neasteptata pasiune.Textele vizeaza emotiile de nestapanit care insotesc procesul maturizarii, melancolia declansata de marile incertitudini si sunt pline de rafinamentul, subtilitatea si ambiguitatea ce camufleaza misterul tipic scrierilor japoneze, fiind mici bijuterii stilistice perfect construite...

Apărut în 1961, Frumoasele adormite este singurul roman al lui Yasunari Kawabata care explorează în mod explicit psihologia atracţiei sexuale.Casa frumoaselor adormite este un loc al plăcerilor crepusculare. La lăsarea întunericului, bărbaţii aflaţi la apusul vieţii vin să petreacă noaptea alături de tinere nevinovate cufundate într-un somn adânc, din care nici o sărutare, nici un gest violent nu le poate trezi. Pasivitatea lor e periculoasă, pentru că reprezintă o permanentă tentaţie de a depăşi limitele impuse, un îndemn pervers la agresiuni doar aparent fără consecinţe. Sunt aceste fete jucării, sau victime? întreabă Kawabata, iar răspunsul nu e niciodată univoc...

Aparut in 1961, Frumoasele adormite este singurul roman al lui Yasunari Kawabata care exploreaza in mod explicit psihologia atractiei sexuale. A stat la baza scenariilor mai multor filme, atat in Japonia, cat si in Occident, cele mai apreciate fiind semnate de Kozaburo Yoshimura (1968), Hiroto Yokoyama (1995), Eloy Lozano (2001), Vadim Glowna (2006) si Julia Leigh (2011).Casa frumoaselor adormite este un loc al placerilor crepusculare. La lasarea intunericului, barbatii aflati la apusul vietii vin sa petreaca noaptea alaturi de tinere nevinovate cufundate intr-un somn adanc, din care nici o sarutare, nici un gest violent nu le poate trezi. Pasivitatea lor e periculoasa, pentru ca reprezinta o permanenta tentatie de a depasi limitele impuse, un indemn corupt la agresiuni doar aparent fara consecinte. Sunt aceste fete jucarii, sau victime? Raspunsul nu e niciodata univoc.O exceptionala opera despre decadenta ce raspandeste o mireasma precum cea a fructelor prea coapte, pastrand frumusetea perfectiunii formale...

Romanul Frumuseţe şi întristare este tradus pentru prima oară din limba japoneză.La şaisprezece ani, Otoko se îndrăgosteşte de Oki, un scriitor de treizeci de ani, însurat, iar relaţia lor se sfârşeşte tragic. După o depresie îngrozitoare şi o tentativă de sinucidere, Otoko pare să-şi găsească liniştea. Îşi descoperă şi vocaţia de pictoriţă. Are succes, şi, după două decenii, o vedem ducând o viaţă liniştită, alături de Keiko, o ucenică uluitor de frumoasă, dar excentrică, în ale cărei tablouri abstracte desluşim o violenţă de neînţeles. Reîntâlnirea cu Oki, care o caută, tulbură echilibrul lui Otoko. Mai mult, va declanşa o nouă tragedie. Căci, dorind să o răzbune pe maestră (şi probabil geloasă, pentru că femeia matură încă pare ataşată de bărbatul care a distrus-o fără să vrea), Keiko începe un joc periculos, al seducţiei şi minciunii, al ademenirii şi respingerii, al dragostei şi al morţii.„La început a fost dragostea: frumuseţea întâlnind frumuseţe. O poveste oarecare, cu o fată îndrăgostită de un scriitor căsătorit. Apoi, când frumuseţea se transformă în întristare, dragostea nu mai e ca oricare alta: devine carte, devine tablou. Romanul frumuseţii şi tristeţii lui se numeşte O fată de şaisprezece ani. Tabloul ei se numeşte Înălţarea nou-născutului la Ceruri. Când tânăra de şaisprezece ani ajunge o pictoriţă cunoscută, de patruzeci de ani, are loc revederea: tristeţea întâlnind tristeţe, în zvonul clopotelor de Anul Nou. Atunci apare o fată răzbunătoare, poate tristă sau poate doar frumoasă, care schimbă povestea. La sfârşit, dragostea s-a transformat pe neobservate din frumuseţe care întristează în tristeţe care înfrumuseţează. De aici strălucirea lacrimilor din ultima frază.“ (Ioana PÂRVULESCU)..

La şaisprezece ani, Otoko se îndrăgosteşte de Oki, un scriitor de treizeci de ani, însurat, iar relaţia lor se sfârşeşte tragic. După o depresie îngrozitoare şi o tentativă de sinucidere, Otoko pare să-şi găsească liniştea. Îşi descoperă şi vocaţia de pictoriţă. Are succes, şi, după două decenii, o vedem ducând o viaţă liniştită, alături de Keiko, o ucenică uluitor de frumoasă, dar excentrică, în ale cărei tablouri abstracte desluşim o violenţă de neînţeles. Reîntâlnirea cu Oki, care o caută, tulbură echilibrul lui Otoko. Mai mult, va declanşa o nouă tragedie. Căci, dorind să o răzbune pe maestră (şi probabil geloasă, pentru că femeia matură încă pare ataşată de bărbatul care a distrus-o fără să vrea), Keiko începe un joc periculos, al seducţiei şi minciunii, al ademenirii şi respingerii, al dragostei şi al morţii.„La început a fost dragostea: frumuseţea întâlnind frumuseţe. O poveste oarecare, cu o fată îndrăgostită de un scriitor căsătorit. Apoi, când frumuseţea se transformă în întristare, dragostea nu mai e ca oricare alta: devine carte, devine tablou. Romanul frumuseţii şi tristeţii lui se numeşte O fată de şaisprezece ani. Tabloul ei se numeşte Înălţarea nou-născutului la Ceruri. Când tânăra de şaisprezece ani ajunge o pictoriţă cunoscută, de patruzeci de ani, are loc revederea: tristeţea întâlnind tristeţe, în zvonul clopotelor de Anul Nou. Atunci apare o fată răzbunătoare, poate tristă sau poate doar frumoasă, care schimbă povestea. La sfârşit, dragostea s-a transformat pe neobservate din frumuseţe care întristează în tristeţe care înfrumuseţează. De aici strălucirea lacrimilor din ultima frază.“ (Ioana Pârvulescu)..

Jurnal de la şaisprezece ani şi Adolescentul sunt două dintre cele mai cunoscute scrieri autobiografice ale lui Yasunari Kawabata. Fie că e vorba de agonia bunicului, evocată deopotrivă cu compasiune şi exasperare, fie că e rememorată iubirea interzisă, platonică pentru un coleg de liceu, regăsim în aceste pagini câteva dintre temele care l-au urmărit pe Kawabata de-a lungul vieţii: sentimentul pierderii ireversibile a celor dragi, singurătatea, dificultatea de a surprinde adevărurile ultime, fragilitatea dragostei.„Ceea ce mi s-a părut cel mai straniu când am descoperit jurnalul a fost faptul că nu-mi aminteam deloc de viaţa de zi cu zi povestită aici. Dacă nici eu nu-mi amintesc de zilele astea, oare unde s-or fi dus? Unde-or fi dispărut? M-am uitat în urmă după amintirile vechi şi m-am gândit la ce pierd oamenii odată cu trecutul lor.Şi acum mi se pare straniu faptul că am trăit zilele astea şi nu-mi amintesc de ele – prima dintre problemele pe care le prezintă Jurnalul. Chiar dacă nu-mi aduc aminte de zilele astea, nu-mi vine să cred că pur şi simplu au dispărut, ori s-au pierdut undeva în trecut. Dar Jurnalul nu este o lucrare despre memorie sau lipsa ei. Nu e nici un comentariu asupra semnificaţiei timpului şi a vieţii. Am certitudinea, însă, că pentru mine este un punct de reper, un indiciu.“ (Yasunari KAWABATA)..

În această cronică romanescă a unei partide istorice în care se înfruntă un venerabil maestru şi un tânăr jucător talentat, Kawabata a surprins ciocnirea dintre tradiţia Japoniei imperiale şi modernizarea adusă de secolul XX. Dincolo de eticheta subtilă a jocului, expresie sublimată a spiritului japonez, şi de respectul ceremonios al celor doi adversari, se desfăşoară un duel simbolic, ce nu poate avea decât un deznodământ tragic. Maestrul de go se dovedeşte astfel o elegie a dispariţiei unei lumi milenare în faţa invaziei prezentului pragmatic.Kawabata considera Maestrul de go cea mai bună scriere a sa. De altfel, este şi cartea la care a lucrat cel mai mult: deşi evenimentele narate au avut loc în 1938, iar Kawabata a consemnat într-o amplă serie de articole, comandate de o importantă publicaţie japoneză, toate amănuntele partidei legendare dintre maestrul de go şi tânărul pretendent la titlu, romanul vede lumina tiparului abia în 1954. Timp de şase luni, doi adversari se înfruntă precum doi maeştri ai artelor războiului. Unul din ei, Shusai, este maestrul invincibil, care joacă partida de adio. Celălalt, tânărul Otake, este avid de glorie. Piesele sunt pietre albe şi negre, dar jocul este traversat de nenumărate nuanţe subtile. În izolarea unui han tradiţional, în mijlocul unei grădini japoneze, maestrul se agaţă cu ultimele puteri de filozofia tradiţiei. Dar, dincolo de acest sanctuar, câmpurile de orez sunt străbătute de şine de tren, iar cerul de mătase este brăzdat de avioane: timpurile s-au schimbat. Iar tânărul său adversar are de partea lui nu doar energia tinereţii, ci şi nerăbdarea şi cruzimea istoriei care îşi împlineşte mersul...

Senzualitatea, nostalgia, regretul și moartea învăluie delicata ceremonie a ceaiului, în care cel mai simplu gest are o semnificație profundă.O mie de cocori pe o eșarfă de mãtase: un simbol al fericirii, o promisiune de viață armonioasă. Așa începe povestea lui Kikuji, un bărbat înconjurat de mai multe femei: evanescenta domnișoară Inamura, veninoasa Chikako, delicata doamnă Ōta – o frumusețe matură și melancolică –, inocenta Fumiko, fiica celei din urmă. Toate întâlnirile lor stau sub semnul ceremoniei ceaiului, însă arta subtilă a acesteia și obiectele fragile de porțelan nu vor putea să îmblânzească sentimentele și nici să împiedice decăderea personajelor.„Kawabata este poetul celor mai subtile nuanțe, al evanescentului, al imperceptibilului.“ (Commonweal)..

Scris cu intermitențe, ultimul mare roman al lui Kawabata a fost publicat în foileton în revista Shinchō între 1964 și 1968. De la finele anului 1968, când i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, până în 1972, când își ia viața, Kawabata nu a mai putut să se aplece asupra textului. În 1970, sinuciderea bunului său prieten scriitorul Yukio Mishima îi subminează și mai mult starea de sănătate, iar textul neterminat al Păpădiilor va vedea lumina tiparului postum, editat, conform notelor din manuscris, de ginerele autorului, Kaori Kawabata.Atinsă de o boală ciudată, frumoasa Ineko ajunge în azilul psihiatric din Ikuta, iar celor dragi, mamei și iubitului ei, nu le rămâne decât să trăiască tortura de a nu ști dacă au acționat spre binele tinerei. Va putea dragostea lui Hisano să o salveze de consecințele traumei care i-a afectat spiritul? Kawabata, recunoscut drept marele scriitor al clar-obscurului, l-a lăsat pe cititor să-și ofere singur un răspuns...

Povestirile lui Kawabata oferă o viziune sublimată asupra vieții, și ele mai mult sugerează decât afirmă. Patru dintre povestiri, „Japoneza Anna“, „Mulțumesc“, „Bărbatul care nu râde“ și „Imortalitate“, au fost ecranizate chiar sub titlul acestui volum selectiv și prezentate la Festivalul Internaţional de Film de la Tōkyō în 2010.Scrise între 1916 și 1964, pentru ediția în limba română a volumului Povestiri de ținut în palmă au fost alese o sută trei proze din cele o sută douăzeci și două din selecția considerată standard. Multe dintre ele sunt traduse pentru prima dată într-o limbă europeană. Povestirile acoperă un registru larg – amintiri din copilărie și adolescență, mici tablouri erotice aflate între vis și realitate, anecdote, istorii insolite, uneori alegorice ori fantastice – și reflectă in nuce toate temele majore ale lui Yasunari Kawabata: dragostea, singurătatea, relația omului cu natura, moartea, ritualurile Japoniei de altădată, calamitățile și conflagrația mondială...

Puține romane redau atât de expresiv criza bătrâneții ca Sunetul muntelui. În portretul pe care i-l face unui om de afaceri din Tokyo trecut de șaizeci de ani, Yasunari Kawabata cartografiază, pe de o parte, diminuarea treptată a dorinței de a trăi, surprinzând, pe de altă parte, zvâcnetul pasiunii care îi iluminează atât de frumos sfârșitul.„Aparentele constelații fixe ale relațiilor de familie, frumusețile naturii permanent prezente, iubirea sau senzualitatea, orbitoare ori abia pâlpâind, toate elementele lumii ficționale a lui Kawabata se întrepătrund în acest mare roman, care are ca efect fascinația incantatorie a unei drame nō.“ (Saturday Review)..

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor...