Uneori trebuie să renunțăm la tot, chiar și la iubirea unei mame, pentru a ne descoperi destinul. Niciun român nu a descris această despărțire de rădăcini cu o asemenea candoare că Trenul copiilor, semnat de Viola Ardone. O poveste emoționantă, convingătoare și plină de sensibilitate. Este povestea puțîn cunoscută a mii de copii săraci din sudul Italiei care, după cel de-al Doilea Război Mondial, la inițiativa câtorva organizații militante comuniste, au fost încredințați unor familii adoptive din nordul țării.
În 1946, Amerigo Speranza își părăsește cartierul din Napoli și se urcă într-un tren care va traversa întreagă peninsula și îl va lasă pe peronul unei gări din Bologna. Acolo petrece câteva luni într-o familie care s-a oferit să-l găzduiască și unde, cu naivitatea și uimirea unui băiat de 7 ani, descoperă o altă lume, o casă primitoare, căldură unei familii, generozitate și afecțiune. Și, mai presus de toate, își descoperă destinul, acela de violonist. Deși se reîntoarce în Napoli, Amerigo nu-și mai găsește locul nici pe străzile sărace și murdare ale orașului, nici în brațele austere ale mamei, și decide să-și urmeze chemarea. Va reveni acasă în 1995, pentru a participa la înmormântarea mamei sale, pentru a se împacă până la urmă cu un trecut pe care încercase să-l uite și cu întrebările la care așteptase mereu un răspuns. Dar mai ales pentru a găși puterea de a ierta, de a-și acceptă decizia care i-a schimbat viață și de a privi senin către viitor.
