Vasile Andru

Romanul Mirele pornește de la o tradiție populară – nunta postumă – și dezvăluie sensul omenesc, tulburător al acestui străvechi obicei, pe fundalul satului românesc contemporan. Evenimentele, oamenii pe care îi cunoaște în această împrejurare îi oferă eroului cărții prilejul confruntării cu propriile lui incertitudini, sugerându-i calea pe care trebuie s-o urmeze spre a se împlini ca om, revelându-i-se o nouă dimensiune a ființei sale. (Valeriu Râpeanu)..

O pildă hasidică spune că în Adam se aflau sufletele tuturor oamenilor care urmau să se nască pe lume. şi, când Adam a luat fructul oprit şi a dat să guste din el, şapte suflete au fugit din Adam şi n-au participat la gustarea din fructul oprit… astfel că ele au venit pe pământ fără păcatul strămoşesc… Dintre ei se aleg salvatorii omenirii… Dar dacă Geneza trebuie citită toată în cheie simbolică, şi dacă Adam însuşi trebuie citit în cheie simbolică… ce vor fi însemnând cele şapte suflete care nu au făcut păcatul strămoşesc…Vasile Andru..

„La Sfântul Munte Athos timpul pare încremenit. Nimic nu se schimbă în rânduiala locului. Nimic nu se schimbă în rituri și ritmuri interioare, de secole…E sărbătoare. Începem o nouă săptămână pe Sfântul Munte. Înainte de ora 3 dimineața, bate toacă. Urmează o simfonie de clopote. Te școli într-o stare de trezie completă, de slăvire. Viață se înnoiește toată. Clopotul este un generator de viitor bun. Dangatele rup legăturile somnului, ale țărânei, îmbunează pe toată lumea, întrezărești că-n ființă este o zare de supra-ființă.Această mi-a rămas în amintire, mult timp după Athos, și acum când scriu: bucuria de a te trezi, de a te naște pe un pământ al slavei. Îmi aminteam cum tatăl lui Montaigne îl trezea pe el în muzici, când era copil, ca inima să i se înalte și viața să îi apară frumoasă. Dar aici este mai mult decât un artificiu pedagogic: aici este începutul unui dialog cu cerul, sensibilizarea legăturii între profunzimi umane și ceruri; clopotul, „glasul exterior al bisericii”, actualizează o amintire adamică.La Athos am simțit mai intens bucuria locului excepțional; dar am simțit și urgența lucrării noastre. Orice săptămâna care trece, orice săptămâna trăită lumeste, îmi pare acut și dureros una furată veșniciei.” (Vasile Andru)..