Riri Sylvia Manor

O viață împlinită, rememorată într-o carte sinceră, tonică, inspiratoareÎl chema ca pe ţară – Israel. M-a invitat la dans şi nu a mai dansat cu altcineva. Nu mai întâlnisem nici la dansatorii profesionişti o astfel de dăruire a corpului în dans, o astfel de senzualitate a mişcărilor şi a ritmului. O asemenea bucurie. Tăceam şi dansam. Trăiam prin dans. Ne simţeam unul pe celălalt. Aerul ne primea ori de câte ori picioarele părăseau pământul. Ştiam deja, nu aveam nici o îndoială, că e numai un început, că vom fi împreună, că ne vom continua dansul, că vom locui împreună, că vom râde împreună.Niciodată n-am vrut să fiu mai tânără. Mă simt tânără pe dinăuntru, arăt mai tânără decât sunt, mă plac şi plac încă. Plac aşa cum sunt, cu ridurile mele, cu ceea ce exprimă fața mea – o mărturie că am trăit şi am plâns şi am râs şi am iubit.Şi mâine este o zi. Important este că sunt o Scarlett de 80 de ani şi spun fără teamă acest lucru senzual: mâine. Important este şi că în acest an, când mi s-au întâmplat atât de multe lucruri neobişnuite, mi-am dat seama că vârsta biologică nu-mi poate opri dansul sau o nouă pornire la drum, sau muzica interioară, sau acea expre¬sie stimulatoare a modestului meu eu: „Ce proastă sunt! Ce proastă am fost!" (Riri Sylvia MANOR)Riri Sylvia Manor (n. Aberfeld, în 1935, la București) este poetă și medic oftalmolog, laureată a numeroase premii deopotrivă literare și științifice. Deși suferă de pe urma legilor antisemite din România anilor 1940‒1941, familia Aberfeld are șansa de a scăpa de deportare și de alte asemenea orori. Nu va scăpa însă de dictatura comunistă a lui Gheorghiu-Dej. În 1960 lui Riri i se permite să plece în Israel, unde urcă treptele unei cariere impresionante în domeniul neuro-oftalmologiei, devenind profesor universitar. De asemenea, publică volume de poezie în ebraică și în românește...

După Bucuria de a nu fi perfectă, cartea de memorii apărută în 2016, Riri Sylvia Manor debutează, iată, la peste 85 de ani, ca romancieră și, împletind cu mult har firele timpului, ficțiunii și confesiunii, scrie o poveste cuceritoare despre Goya, punând într-o lumină aparte, originală, viața și arta acestui pictor de geniu.— Știi ceva despre boala mea? țipă deodată Goya la mine, de parcă îmi ghicise gândurile. Dacă nu știi, dispari de-aici! Ia‑o din loc!... Vreau să fiu vindecat! Vin‑de‑cat! Să aud! Să merg! Să mă reîntorc la viața mea și la atelierul meu din Madrid! Iartă‑mă, a adăugat strigând în continuare la mine, îmi pierd mințile! Întâi am fost orb, acum văd, dar sunt surd!…M‑am apropiat să‑i șterg broboanele de sudoare de pe frunte, de fapt să‑i mângâi fruntea, să i‑o simt sub degete, să-l îmbrăţişez, să-l ating, să-i arăt că sunt cu el, nu doar lângă el. Să mă vadă, să îmi simtă parfumul, să mă ghicească, să îşi dea seama că nu sunt numai doctor, ci și femeie. Din cauza bolii, cuvintele mele nu îi ajungeau la urechi. Dar mă putea privi. Și toată viața mea era acolo, lângă el. Îi cerșeam privirea.Fotografia de pe copertă: autoarea la 18 ani; din arhiva personală..