Chiar dincolo de zidurile unui oraş chinezesc trăiau un tăietor de lemne tânăr, pe nume T’ang, şi mama lui, o femeie de şaptezeci de ani. Ei erau foarte săraci şi aveau un bordei mic cu o singură încăpere, clădit din nămol şi iarbă, pe care îl închiriaseră de la un vecin. În fiecare zi, tânărul T’ang se trezea cu noaptea în cap şi pleca pe muntele de lângă casa lor. Acolo petrecea ziua tăind lemne de foc pe care să le vândă în oraş. Seara se întorcea acasă, ducea lemnul la piaţă, îl vindea şi aducea mâncare pentru el şi pentru mama lui. Acum, deşi oamenii aceştia erau săraci, ei erau foarte fericiţi, pentru că tânărul îşi iubea mult mama, iar bătrâna credea că nu este alt fiu ca al ei în toată lumea. Prietenilor lor, însă, le era milă de ei şi spuneau: „Ce păcat că nu avem greieri aici! Aşa familia T’ang ar primi ceva mâncare din cer!”
Într-o zi, tânărul T’ang s-a trezit înaintea zorilor şi a pornit spre dealuri, ducând toporul pe umăr. Şi-a luat rămas bun de la mama lui, spunându-i că se întoarce devreme cu o încărcătură de lemn mai mare ca de obicei, pentru că a doua zi era sărbătoare şi trebuiau să aibă mâncare bună. Toată ziua văduva T’ang a aşteptat răbdătoare, spunându-şi de mai multe ori în vreme ce îşi vedea de treburile ei:
„Bunul meu băiat, bunul meu băiat, cât îşi iubeşte el bătrâna mamă!”
După amiază, ea a început să se uite după el... dar degeaba. Soarele cobora tot mai jos la apus, dar el încă nu venea. În cele din urmă, femeia s-a îngrijorat.
— Bietul meu băiat! a murmurat ea. Ceva i s-a întâmplat!
