Oliver Sacks

Fluviul conștiinței, una din cele două cărți la care Oliver Sacks a lucrat înainte să ne părăsească, este o colecție de zece eseuri care izvorăsc din pasiunea pentru cele mai irezistibile și fecunde aspecte ale aventurii umane: evoluția, creativitatea, memoria, timpul, conștiința și experiența. Ele pot fi citite în același timp ca o introducere și ca o concluzie la opera acestui mare gânditor și om de știință al vremurilor noastre – o încercare de a înțelege ce anume ne face oameni.„Oliver Sacks își cucerește cititorul prin capacitatea de a împleti lecturile vaste, cercetarea și experiența în tratarea pacienților cu probleme neurologice pentru a ajunge la concluzii subtile și originale...“ — Chicago Tribune„O carte extraordinar de substanțială, care poate fi citită atât de neinițiați, ca o introducere în opera unui autor cu o neobișnuită întindere a cunoașterii, cât și de admiratori, ca o scânteiere finală a unuia dintre scriitorii cei mai fecunzi și captivanți ai ultimelor decenii… E o bucurie să-l citești: o mulțime încântătoare de informații și comentarii organizate de un autor talentat, înzestrat cu o inteligență curioasă și plină de omenie.“ — The Washington Times„Este oare posibil să definim procesul de o complexitate aproape de neconceput care formează corelatul neuronal al gândirii și conștiinței? Trebuie să ne imaginăm, dacă putem, că în creierele noastre cu o sută de miliarde de neuroni, fiecare cu peste o mie de conexiuni sinaptice, pot apărea sau pot fi selectate, într-o fracțiune de secundă, un milion de grupuri sau coaliții de neuroni, fiecare având între o mie și zece mii de neuroni… Toate aceste coaliții comunică între ele, țesând, de multe ori pe secundă, tiparele lor mereu în schimbare, dar mereu semnificative. Nici nu ne putem închipui densitatea, varietatea întregului proces, straturile suprapuse și interactive ale fluxului conștiinței… Nici măcar culmile artei – fie ele în film, în teatru sau în literatură – nu ne pot da decât o idee foarte vagă despre ceea ce înseamnă cu adevărat conștiința umană.“ — OLIVER SACKS..

Timp de sute şi mii de ani, lumea părea să fi rămas în aceeaşi matcă. „Nimic nou sub soare“ a fost cuvântul de ordine al celor care identificau ziua de mâine cu cea de azi. Acum însă cunoaşterea, tehnologia şi societatea evoluează într-un ritm care ne somează să ne redefinim identitatea. Colecţia „Paşi peste graniţe“ aduce în atenţia cititorilor perspectivele care se deschid în faţa omului şi societăţii într-un moment de răscruce. Simţurile ne aduc permanent în atenţie sunete, imagini, mirosuri, senzaţii. Dar oare toate există în realitatea exterioară? Pot fi confirmate de alţii? De noi înşine, după câteva clipe? Sau unele provin de fapt din adâncurile creierului nostru? Halucinaţiile nu sunt întotdeauna iluziile unor nebuni. Adesea, ele sunt generate de deficienţe senzoriale, de unele substanţe (uneori ingerate tocmai în acest scop), de boli (chiar banale dureri de cap ori stări febrile), de vătămări corporale. Ca tânăr medic în California anilor 1960, Oliver Sacks s-a interesat personal şi profesional de experienţele psihede-lice. Acestea, împreună cu primele sale migrene, l-au determinat să cerceteze toată viaţa diversele fenomene halucinatorii. Cartea de faţă porneşte de la trăirile autorului şi ale pacienţilor săi şi oferă o adevărată antologie a halucinaţiilor.„În multe culturi, halucinaţiile sunt privite, ca visele, drept o stare de conştiinţă specială, privilegiată — o stare care este căutată în mod activ prin practici spirituale, meditaţie, droguri sau solitudine. Dar în cultura vestică modernă halucinaţiile sunt mai adesea considerate o prevestire a nebuniei sau ceva teribil care i se întâmplă creierului — deşi marea majoritate a acestor halucinaţii nu au asemenea implicaţii sum¬bre. Stigmatul e foarte puternic şi pacienţii de multe ori şovăie să admită că au halucinaţii, de teamă că prietenii lor şi chiar şi doctorii vor crede că-şi pierd minţile. Am fost norocos că, în activitatea mea medicală şi în corespondenţa cu cititorii (pe care o consider, din multe puncte de vedere, ca o extensie a activităţii mele medicale), am întâlnit atât de mulţi oameni dispuşi să-şi împărtăşească experienţele. Mulţi dintre ei şi-au exprimat dorinţa ca, prin istorisirea poveştilor lor, să ajute la risipirea neînţelegerii adeseori crude ce înconjoară acest subiect.“ (Oliver SACKS)..

Simțurile ne aduc permanent în atenție sunete, imagini, mirosuri, senzații. Dar oare toate există în realitatea exterioară? Pot fi confirmate de alții? De noi înșine, după câteva clipe? Sau unele provin de fapt din adâncurile creierului nostru? Halucinațiile nu sunt întotdeauna iluziile unor nebuni. Adesea, ele sunt generate de deficiențe senzoriale, de unele substanțe (uneori ingerate tocmai în acest scop), de boli (chiar banale dureri de cap ori stări febrile), de vătămări corporale.Ca tânăr medic în California anilor 1960, Oliver Sacks s-a interesat personal și profesional de experiențele psihedelice. Acestea, împreună cu primele sale migrene, l-au determinat să cerceteze toată viața diversele fenomene halucinatorii. Cartea de față pornește de la trăirile autorului și ale pacienților săi și oferă o adevărată antologie a halucinațiilor.„Acestui doctor îi pasă cu adevărat de experiențele pacienților săi – de viețile lor, nu doar de bolile lor. Prin povestirile sale ne putem imagina cum e să constatăm că percepțiile noastre nu se conectează la realitate, iar creierele noastre construiesc o lume pe care nimeni altcineva n-o poate vedea, auzi sau atinge... Sacks transformă halucinațiile din ceva bizar și înspăimântător în ceva care pare să țină de condiția umană. Și cartea lui este un triumf medical și uman.“ — The Washington Post„Uimitor... Temperamentul lui Sacks... înlesnește această extraordinară compasiune, curiozitatea plină de dragoste față de experiențele altor oameni, abilitatea aproape magică de a vedea cum până și pierderile aparent cele mai devastatoare pot fi remediate de remarcabila capacitate de compensare a minții.“ — Bookforum..

La începutul anului 2015, aflând că mai are puţin de trăit, Oliver Sacks a trimis cotidianului New York Times o declaraţie în care spunea: „Îmi revine acum să aleg în ce fel voi trăi lunile care-mi rămân de trăit. Ar trebui să fie în cel mai plin, mai profund şi mai productiv mod cu putinţă.“ Două luni mai târziu îi apărea ceea ce avea să fie ultima sa carte, un volum de memorii în care autorul Omului care îşi confunda soţia cu o pălărie priveşte în urmă cu seninătate şi nostalgie, cu un umor menit să spulbere orice urmă de autocomplezenţă, dar şi cu încredinţarea că viaţa nu i-a fost zadarnică. De la patima pentru motociclete şi haltere din tinereţe până la cea pentru înot şi scufundări nutrită până în ultimii ani, de la pasiunea pentru chimie şi medicină la frământările privind calea de urmat în practica medicală şi neastâmpărul cercetătorului dedicat fără rest neurologiei şi fiziologiei, întreaga viaţă a autorului pare să fi stat sub semnul unei mişcări necontenite şi al unei energii fără margini. Mai presus de toate însă, prin evocarea numeroasei sale familii şi a numeroşilor săi prieteni (printre care Thom Gunn, A.R. Luria, W.H. Auden, Francis Crick sau Robert De Niro şi Robin Williams), prin evocarea atâtor pacienţi cărora le-a purtat un interes şi o compasiune nesmintite, memoriile lui Oliver Sacks vorbesc despre marea lui dorinţă de a înţelege, despre căldura umană care i-a animat întreaga viaţă şi activitate şi, nu în ultimul rând, despre marea bucurie a scrisului.„Sunt un povestitor, într-un fel sau altul. Presupun că o înclinaţie spre poveşti, spre naraţiune, ţine de firea universală a oamenilor, împreună cu capacităţile noastre lingvistice, cu conştiinţa de sine şi cu memoria autobiografică. Scrisul, atunci când merge bine, îmi oferă o plăcere, o bucurie, mai presus de oricare alta. Mă transportă într-un alt loc — indiferent de subiect —, unde sunt complet absorbit şi uit de gândurile care m-ar putea distrage, de griji, de preocupări şi chiar de trecerea timpului. În aceste stări sufleteşti deosebite, divine, pot să scriu fără oprire până când nu mai văd hârtia. Abia atunci îmi dau seama că s-a făcut seară şi că mi-am petrecut toată ziua scriind. Într-o viaţă de om, am scris milioane de cuvinte, însă scrisul mi se pare în continuare la fel de proaspăt şi la fel de plăcut ca atunci când l-am încercat pentru prima oară, acum aproape şaptezeci de ani.“ (Oliver SACKS)..

Pentru Oliver Sacks, omul este o ființă muzicală prin excelență. Nu în cine știe ce sens metaforic, ci într-unul cât se poate de concret: în creierul uman, zona implicată în tot ce ține de muzică – de la compoziție și interpretare până la audiție și mișcare ritmică – e mai întinsă decât zona răspunzătoare de limbaj. Concluziile autorului se bazează pe cercetarea simptomatologiei unui mare număr de pacienți afectați de probleme neurologice având manifestări muzicale, în corelație cu hărți corticale dinamice, trasate cu ajutorul celor mai noi mijloace de investigaţie. Cercetările sale explică, de pildă, originea obsesiilor muzicale ale anumitor bolnavi, eficacitatea muzicoterapiei în câteva afecţiuni sau sorgintea înclinațiilor muzicale proprii unor persoane afectate de diverse handicapuri. Dar Oliver Sacks nu se oprește aici; medicul aplecat asupra suferinței pacientului și preocupat de ușurarea ei lasă mereu loc savantului pasionat de neuroștiință, care folosește prilejul cercetării pur medicale pentru a deschide o perspectivă mult mai largă, aflată în avangarda preocupărilor științifice actuale: înțelegerea mai adâncă a modului general în care funcționează creierul nostru.„O pledoarie plină de compasiune despre fragilitatea minții noastre, a trupului care-i dă naștere și a lumii pe care mintea și trupul ne-o plăsmuiesc. Această carte îți va stârni uimirea.“ — Daily Telegraph„Fascinant. Muzica, explică Sacks, ne poate «străpunge inima» pur și simplu, și acesta este adevărul pe care el se concentrează cu atâta măiestrie – că muzica ne salvează, ne mângâie și ne hrănește.“ — Daily Mail..

Pentru Oliver Sacks, omul este o fiinţă muzicală prin excelenţă. Nu în cine ştie ce sens metaforic, ci într-unul cât se poate de concret: în creierul uman, zona implicată în tot ce ţine de muzică – de la compoziţie şi interpretare până la audiţie şi mişcare ritmică – e mai întinsă decât zona răspunzătoare de limbaj. Concluziile autorului se bazează pe cercetarea simptomatologiei unui mare număr de pacienţi afectaţi de probleme neurologice având manifestări muzicale, în corelaţie cu hărţi corticale dinamice, trasate cu ajutorul celor mai noi mijloace de investigaţie. Cercetările sale explică, de pildă, originea obsesiilor muzicale ale anumitor bolnavi, eficacitatea muzicoterapiei în câteva afecţiuni sau sorgintea înclinaţiilor muzicale proprii unor persoane afectate de diverse handicapuri. Dar Oliver Sacks nu se opreşte aici; medicul aplecat asupra suferinţei pacientului şi preocupat de uşurarea ei lasă mereu loc savantului pasionat de neuroştiinţă, care foloseşte prilejul cercetării pur medicale pentru a deschide o perspectivă mult mai largă, aflată în avangarda preocupărilor ştiinţifice actuale: înţelegerea mai adâncă a modului general în care funcţionează creierul nostru...

Cazurile descrise de doctorul Oliver Sacks ne arată cât de fragil şi complex este simţul vederii, dar şi resursele nebănuite de care pot da dovadă oamenii când sunt confruntaţi cu disfuncţii majore care, brusc, le dau viaţa peste cap. O pianistă nu mai poate citi notele muzicale şi devine incapabilă să recunoască chiar şi obiectele din jurul ei. O profesoară de neurobiologie nu a putut vedea în trei dimensiuni toată viaţa, dar, deodată, universul ei începe să se schimbe. Însuşi medicul intră în scenă ca pacient, pe măsură ce Oliver Sacks vorbeşte despre propria sa incapacitate de a recunoaşte feţele oamenilor şi, apoi, despre efectele stranii ale cancerului său ocular. Cu fiecare nou caz, intrăm într-o lume ciudată, însă din toate aceste poveşti de viaţă transpare extraordinara adaptabilitate a creierului uman. Nu de puţine ori, pierderea anumitor abilităţi poate fi primul pas spre dobândirea unor calităţi cu totul noi. Capacitatea de a vedea în spatele bolii omul şi destinul său irepetabil face din Oliver Sacks un scriitor de excepţie...

Un profesor de muzica isi confunda (la propriu) sotia cu o palarie. Un barbat nu-si recunoaste propriul picior. O femeie nu mai stie ce inseamna stanga. Persoane considerate retardate mintal dovedesc capacitati iesite din comun. Toate aceste bizarerii sunt cazuri neurologice reale, cu care s-a confruntat doctorul Oliver Sacks. 24 de asemenea povestiri alcatuiesc o imagine asupra mintii omenesti - am fi tentati sa spunem: asupra patologicului, daca am putea trasa o frontiera neta intre normalitate si patologie. Cu veritabil talent literar (e scriitor in toata puterea cuvantului), Oliver Sacks nu se aventureaza sa traga concluzii si sa eticheteze, ci prezinta un tulburator spectacol al mintii. Omul care isi confunda sotia cu o palarie s-a bucurat de un rasunator succes in lumea intreaga si in cele mai diverse medii intelectuale si artistice. Pornind de la cartea doctorului Sacks, Michael Nyman a compus, in 1986, o opera, iar regizorul Peter Brook a pus in scena, in 1993, un celebru spectacol de teatru. Munca mea, viata mea, totul e dedicat bolnavilor, dar bolnavii si bolile lor ma conduc la ganduri care poate ca altminteri nu mi-ar veni in minte, in asemenea masura incat ma vad obligat sa ma intreb, impreuna cu Nietzsche: "Cat priveste boala: aproape ca suntem ispititi sa ne intrebam daca am putea trai fara ea" - si sa consider ca problemele pe care le ridica boala sunt fundamentale. Pacientii mei ma incita mereu sa-mi pun intrebari, iar intrebarile mele ma conduc mereu la pacienti, astfel incat in povestirile sau studiile care urmeaza exista o continua miscare de du-te-vino. - Oliver Sacks..

Un profesor de muzică îşi confundă (la propriu) soţia cu o pălărie. Un bărbat nu-şi recunoaşte propriul picior. O femeie nu mai ştie ce înseamnă stânga. Persoane considerate retardate mintal dovedesc capacităţi ieşite din comun. Toate aceste bizarerii sunt cazuri neurologice reale, cu care s-a confruntat doctorul Oliver Sacks. 24 de asemenea povestiri alcătuiesc o imagine asupra minţii omeneşti – am fi tentaţi să spunem: asupra patologicului, dacă am putea trasa o frontieră netă între normalitate şi patologie. Cu veritabil talent literar (e scriitor în toată puterea cuvântului), Oliver Sacks nu se aventurează să tragă concluzii şi să eticheteze, ci prezintă un tulburător spectacol al minţii. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie s-a bucurat de un răsunator succes în lumea întreagă şi în cele mai diverse medii intelectuale şi artistice. Pornind de la cartea doctorului Sacks, Michael Nyman a compus, în 1986, o operă, iar regizorul Peter Brook a pus în scenă, în 1993, un celebru spectacol de teatru. ..

Cele patru eseuri reunite în această carte au fost scrise de Oliver Sacks între anii 2013 şi 2015 şi au apărut mai întâi în The New York Times, bucurându-se de un enorm succes. Ele oglindesc întreaga sa existenţă şi în acelaşi timp pot fi privite ca o odă adusă unicităţii fiecărei fiinţe umane şi ca o mărturie de recunoştinţă pentru darul vieţii.„Spre deosebire de alţi scriitori care au dat mărturie despre moarte privind-o drept în ochi, Sacks nu a insistat pe tema bolii lui, a greutăţilor fizice şi spirituale pe care le înfrunta. Nu numai că a reuşit să-şi găsească liniştea interioară, dar a transpus-o splendid în aceste eseuri. A descoperit cum poţi privi pozitiv orice lucru, inclusiv propria fragilitate resimţită tot mai acut. Paginile lui delicate le oferă cititorilor acelaşi sentiment de împăcare şi, într-adevăr, de recunoştinţă.“ — New York Magazine„Recunoştinţă este o carte mică, dar în paginile ei bate o inimă uriaşă. Cele patru eseuri scrise de Oliver Sacks în ultimii doi ani înainte să fie răpus de cancer constituie o autobiografie sintetică şi în acelaşi timp o splendidă meditaţie despre ce înseamnă să duci o viaţă frumoasă.“ — The Washington Post..

Traducere de Adina Cobuz Cuvânt înainte de Kate Edgar şi Bill Hayes„Am dăruit dragoste şi am primit dragoste în dar; am fost binecuvântat cu multe lucruri minunate, şi la rându-mi am întors lumii din zestrea mea. Mai presus de orice, am fost o fiinţă gânditoare, un animal cu raţiune, născut pe o planetă frumoasă, ceea ce în sine e un privilegiu enorm şi o aventură unică.“Cele patru eseuri reunite în această carte au fost scrise de Oliver Sacks între anii 2013 şi 2015 şi au apărut mai întâi în The New York Times, bucurându-se de un enorm succes. Ele oglindesc întreaga sa existenţă şi în acelaşi timp pot fi privite ca o odă adusă unicităţii fiecărei fiinţe umane şi ca o mărturie de recunoştinţă pentru darul vieţii.„Spre deosebire de alţi scriitori care au dat mărturie despre moarte privind-o drept în ochi, Sacks nu a insistat pe tema bolii lui, a greutăţilor fizice şi spirituale pe care le înfrunta. Nu numai că a reuşit să-şi găsească liniştea interioară, dar a transpus-o splendid în aceste eseuri. A descoperit cum poţi privi pozitiv orice lucru, inclusiv propria fragilitate resimţită tot mai acut. Paginile lui delicate le oferă cititorilor acelaşi sentiment de împăcare şi, într-adevăr, de recunoştinţă.“ (New York Magazine)„Recunoştinţă este o carte mică, dar în paginile ei bate o inimă uriaşă. Cele patru eseuri scrise de Oliver Sacks în ultimii doi ani înainte să fie răpus de cancer constituie o autobiografie sintetică şi în acelaşi timp o splendidă meditaţie despre ce înseamnă să duci o viaţă frumoasă.“ (The Washington Post)..

In 1969, intr-un spital din apropierea New Yorkului, un grup de pacienti suferind de grave tulburari neurologice traiesc o experienta extraordinara: dupa o jumatate de secol in care fusesera incremeniti, ca niste "morti vii", incapabili sa gandeasca, sa vorbeasca si sa se miste normal, sunt treziti la viata de un medicament-minune. Oliver Sacks, doctorul care a initiat experimentul, spune in Revenirea la viata povestea acestor pacienti - o poveste emotionanta si, in acelasi timp, revelatoare pentru conditia umana. Cartea lui Sacks a avut un imens rasunet si i-a incitat pe multi scriitori si artisti. Pornind de la ea, Harold Pinter a scris piesa de teatru A Kind of Alaska, iar in 1990 a aparut pe ecrane celebrul film Awakenings, cu Robert De Niro si Robin Williams. Munca mea, viata mea, totul e dedicat bolnavilor, dar bolnavii si bolile lor ma conduc la ganduri care poate ca altminteri nu mi-ar veni in minte, in asemenea masura incat ma vad obligat sa ma intreb, impreuna cu Nietzsche: "Cat priveste boala: aproape ca suntem ispititi sa ne intrebam daca am putea trai fara ea" - si sa consider ca problemele pe care le ridica boala sunt fundamentale. Pacientii mei ma incita mereu sa-mi pun intrebari, iar intrebarile mele ma conduc mereu la pacienti, astfel incat in povestirile sau studiile care urmeaza exista o continua miscare de du-te-vino. - Oliver Sacks..

Traducere de Miruna Fulgeanu Cu mult înainte să devină un mare neurolog, Oliver Sacks era un băiețel fascinat de metale, reacții chimice, fotografie, radioactivitate, de poveștile lui H.G. Wells și, mai ales, de tabelul lui Mendeleev. În această fermecătoare carte de amintiri care îi completează memoriile (În mişcare. O viaţă, Humanitas, 2015), Sacks scrie povestea lui de dragoste cu știința și își evocă viața din copilărie în mijlocul unei numeroase familii, ale cărei personaje principale sunt o mamă chirurg, un tată medic de familie și, firește, unchiul Tungsten, fabricantul de becuri atotştiutor care i-a dezvăluit secretele chimiei.Acest volum nu conţine însă doar amintiri, ci şi o istorie a ştiinţei minunat de simplă şi clară – o istorie a chimiei şi fizicii aşa cum le-a descoperit şi le-a înţeles treptat mintea curioasă și pasionată a unui copil. „Viaţa mea s-a schimbat atunci când am văzut tabelul lui Mendeleev, când l-am «înţeles». L-am copiat în caietul meu de exerciţii şi l-am purtat cu mine peste tot; am ajuns să-l ştiu atât de bine – şi vizual, şi con-ceptual –, încât puteam să-l urmăresc mintal în orice direcţie, urcând într-o grupă, apoi cotind la dreapta într-o perioadă, oprindu-mă, coborând o treaptă, dar ştiind mereu unde mă aflu. Era ca o grădină, ca grădina numerelor pe care o îndrăgisem în copilărie – însă, spre deosebire de ea, era adevărată, era o cheie ce deschidea universul. Am petrecut ore întregi, fermecat, complet absorbit, hoinărind şi descoperind prin grădina fermecată a lui Mendeleev.“ (OLIVER SACKS) ..

În martie 1988, la o universitate americană pentru surdomuți s-au declanșat ample proteste: studenții nu cereau doar schimbarea rectorului, ci, în ultimă instanță, acceptarea statutului lor aparte, greu de înțeles pentru lumea din jur care aude. Incitat de acest eveniment, Oliver Sacks întreprinde o cercetare a universului surzilor și a limbajului semnelor – un limbaj de o formidabilă bogăție și plasticitate, posedând o gramatică proprie, a cărei înțelegere ne conduce spre cele mai profunde straturi ale gândirii. Văzând glasuri e o carte revelatoare. Ne îndeamnă să medităm asupra limbajului în genere și ne spune povestea emoționantă a unor oameni care sunt la fel ca noi, și totuși foarte diferiți. Ne apropie de esența condiției umane.  „Existenţa unui limbaj vizual, cel al semnelor, precum şi îmbunătăţirea evidentă a percepţiei şi a inteligenţei vizuale care însoţeşte însuşirea acestuia ne arată ce potenţial bogat are creierul, potenţial pe care abia dacă l-am fi putut bănui, ne arată plasticitatea şi resursele aproape nelimitate ale sistemului nervos, ale organismului uman, când se confruntă cu noul şi trebuie să se adapteze.“ — OLIVER SACKS..