Oliver Jens Schmitt

Secole la rând, spațiul balcanic s-a aflat sub ocupația și influența imperiilor. Acum un veac însă, și Imperiul Otoman, și Imperiul Austro-Ungar, și Imperiul Rus s-au prăbușit, iar odată cu ele și sistemul imperial, dând naștere statelor naționale, cu alte aspirații și viziuni politice, militare, sociale, etnice și religioase. Balcanii sunt un spațiu definit prin realități etnice și religioase extrem de complexe, realități create și menținute de imperii timp de secole prin structuri care păreau abolite odată cu sfârșitul Primul Război Mondial. Noile state naționale apărute pe ruinele vechilor imperii au încercat, toate, să se legitimeze prin ruptura radicală de trecutul imperial. Cât de radicală a fost însă cu adevărat această despărțire de trecut? Și cât de radicală a fost ruptura statelor comuniste de politicile etnice, culturale, economice și sociale ale statelor naționale dinainte de 1945? Oare decalajele de dezvoltare dintre statele balcanice sau dintre regiunile acestora pot fi puse și pe seama istoriei din vremea imperiilor, și dacă da, în ce măsură? Putem vorbi astăzi despre o epocă postimperială a Balcanilor, în care moștenirea trecutului a fost cu totul ștearsă și dată uitării? La aceste întrebări – și la altele – răspunde într-un adevărat tur de forță istoricul Oliver Jens Schmitt, unul dintre cei mai reputați cercetători ai sud-estului european, examinând spațiul balcanic dintr-o nouă perspectivă, aproape deloc abordată până în prezent, într-o analiză în care România ocupă un spațiu larg.„Toate statele balcanice au apărut din cel puțin un imperiu, ba unele s-au născut din două sau chiar mai multe imperii. Iugoslavia a fost construită în 1918 din zonele posthabsburgice și postotomane în jurul unui stat de bază sârb care, la rândul său, și-a câștigat suveranitatea faţă de Imperiul Otoman în 1878. De asemenea, România a fost construită în jurul unui spaţiu central suveran față de Imperiul Otoman începând cu 1878, prin unificarea unor foste provincii otomane, austro-ungare și ruse. Conflictul tradițiilor și structurilor postimperiale din interiorul acestor state succesoare compozite ține de cele mai importante teme ale unei istorii balcanice a secolului XX.“ — OLIVER JENS SCHMITT..

Secole la rand, spatiul balcanic s-a aflat sub ocupatia si influenta imperiilor. Acum un veac insa, si Imperiul Otoman, si Imperiul Austro-Ungar, si Imperiul Rus s-au prabusit, iar odata cu ele si sistemul imperial, dand nastere statelor nationale, cu alte aspiratii si viziuni politice, militare, sociale, etnice si religioase.  Balcanii sunt un spatiu definit prin realitati etnice si religioase extrem de complexe, realitati create si mentinute de imperii timp de secole prin structuri care pareau abolite odata cu sfarsitul Primul Razboi Mondial. Noile state nationale aparute pe ruinele vechilor imperii au incercat, toate, sa se legitimeze prin ruptura radicala de trecutul imperial. Cat de radicala a fost insa cu adevarat aceasta despartire de trecut? Si cat de radicala a fost ruptura statelor comuniste de politicile etnice, culturale, economice si sociale ale statelor nationale dinainte de 1945? Oare decalajele de dezvoltare dintre statele balcanice sau dintre regiunile acestora pot fi puse si pe seama istoriei din vremea imperiilor, si daca da, in ce masura? Putem vorbi astazi despre o epoca postimperiala a Balcanilor, in care mostenirea trecutului a fost cu totul stearsa si data uitarii? La aceste intrebari - si la altele - raspunde intr-un adevarat tur de forta istoricul Oliver Jens Schmitt, unul dintre cei mai reputati cercetatori ai sud-estului european, examinand spatiul balcanic dintr-o noua perspectiva, aproape deloc abordata pana in prezent, intr-o analiza in care Romania ocupa un spatiu larg. Toate statele balcanice au aparut din cel putin un imperiu, ba unele s-au nascut din doua sau chiar mai multe imperii. Iugoslavia a fost construita in 1918 din zonele posthabsburgice si postotomane in jurul unui stat de baza sarb care, la randul sau, si-a castigat suveranitatea fata de Imperiul Otoman in 1878. De asemenea, Romania a fost construita in jurul unui spatiu central suveran fata de Imperiul Otoman incepand cu 1878, prin unificarea unor foste provincii otomane, austro-ungare si ruse. Conflictul traditiilor si structurilor postimperiale din interiorul acestor state succesoare compozite tine de cele mai importante teme ale unei istorii balcanice a secolului XX. - Oliver Jens Schmitt..

Traducere de Wilhelm TauwinklAvând la bază o documentare întinsă pe zece ani, inclusiv în arhive din ţară şi din străinătate sau în presa vremii, cartea istoricului vienez Oliver Jens Schmitt este prima biografie fundamentată ştiinţific a conducătorului mişcării legionare. Cu acest volum, Schmitt umple un gol important în istoriografia românească. Dar o face într-un fel care nu îl pierde nici o clipă din vedere pe cititorul nespecializat: istoria autoproclamatului mântuitor al neamului românesc se desfăşoară în faţa ochilor noştri cu o fluenţă şi naturaleţe ce integrează parcă fără efort minuţioasa cercetare a istoricului. Ascensiunea şi căderea lui Corneliu Zelea Codreanu devin pe deplin inteligibile abia pe fondul unui climat social-politic tumultuos, în care intrigile elitei politice bucureştene se conjugă, la celălalt capăt al spectrului, cu fenomene de masă precum cel declanşat de „minunea“ de la Maglavit.„Rolul lui Codreanu în istoria României nu a fost niciodată evaluat cu luciditate, nici în context cultural, nici istoriografic. Biografia lui Oliver Jens Schmitt este un pas important în această direcție, dar doar în măsura în care… va declanșa o dezbatere onestă, lipsită de patos naționalist.“ (Irina Nastasă-Matei)„Oliver Jens Schmitt așază evoluția acestui personaj complex în contextul mai larg al istoriei României între primul și al doilea război mondial, într-o analiză penetrantă și comprehensivă. Profesorul Schmitt îl redescoperă pe Zelea Codreanu nu doar în contextul istoriei interbelice românești, ci și în cel al evoluțiilor europene.” (Emil Hurezeanu)..

Având la bază o documentare întinsă pe zece ani, inclusiv în arhive din ţară şi din străinătate sau în presa vremii, cartea istoricului vienez Oliver Jens Schmitt este prima biografie fundamentată ştiinţific a conducătorului mişcării legionare. Cu acest volum, Schmitt umple un gol important în istoriografia românească. Dar o face într-un fel care nu îl pierde nici o clipă din vedere pe cititorul nespecializat: istoria autoproclamatului mântuitor al neamului românesc se desfăşoară în faţa ochilor noştri cu o fluenţă şi naturaleţe ce integrează parcă fără efort minuţioasa cercetare a istoricului. Ascensiunea şi căderea lui Corneliu Zelea Codreanu devin pe deplin inteligibile abia pe fondul unui climat social-politic tumultuos, în care intrigile elitei politice bucureştene se conjugă, la celălalt capăt al spectrului, cu fenomene de masă precum cel declanşat de „minunea“ de la Maglavit.„Rolul lui Codreanu în istoria României nu a fost niciodată evaluat cu luciditate, nici în context cultural, nici istoriografic. Biografia lui Oliver Jens Schmitt este un pas important în această direcție, dar doar în măsura în care… va declanșa o dezbatere onestă, lipsită de patos naționalist.“ (Irina Nastasă-Matei)„Oliver Jens Schmitt așază evoluția acestui personaj complex în contextul mai larg al istoriei României între primul și al doilea război mondial, într-o analiză penetrantă și comprehensivă. Profesorul Schmitt îl redescoperă pe Zelea Codreanu nu doar în contextul istoriei interbelice românești, ci și în cel al evoluțiilor europene.” (Emil Hurezeanu)..

„Am scris această carte cu simpatie şi respect faţă de acei oameni care, în ultima sută de ani, au încercat să construiască, în condiţii grele, ceea ce, după părerea mea, merită România să fie: o ţară normală, nu un caz special, nici în bine, nici în rău, ci un stat de drept, democratic, în Europa.Regimurile autoritar-totalitare din ultima sută de ani au fost susţinute chiar de forţe din ţară, oricât de mult s-a încercat mereu să se atribuie fascismul doar influenţei germane, iar comunismul, exclusiv celei sovietice. Este, desigur, o constatare dureroasă pentru români, dar fără o analiză a acestei continuităţi va fi dificilă vreo schimbare fundamentală în viitor.La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătoriți acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi şi în importante instituţii ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naţionalismului izolaţionist și al specificității româneşti, ci pe drumul unei normalităţi europene.” (Oliver Jens Schmitt)„Există o lamentaţie publică în acest moment privind lipsa unui proiect de ţară… Unii spun că unirea cu Basarabia ar putea fi un proiect de ţară. Construirea de autostrăzi, spun alţii, este un proiect pentru următoarea mie de ani, iar alţii spun că generarea de prosperitate, pur şi simplu, este suficientă. Eu aş spune că instaurarea adevărului în centrul vieţii publice, acolo unde a fost foarte puţin prezent în România ultimilor o sută de ani, ar fi foarte importantă; poate că acesta este motivul care a dus la dispariţia încrederii în societatea românească. Încrederea în insti¬tuţii şi în «celălalt» este, într-adevăr, liantul cel mai important al unei democraţii.” (Marian Voicu)..