Sunt unii care, atunci când un poet tipărește proză, caută semnele poematicului, ale unui discurs liric originar din care vor fi provenit stilul, dar și substanța și modalitățile ei de explorare. Poezia nu îi e străină prozei, dar nici nu i se substituie și, cu atât mai puțin, se supune unei relații de tip cauză-efect. Când izbândește estetic, prozatorul este altcineva decât poetul, nu-l repudiază, ci îl pune în conservare”.
Se întâmplă acest lucru de la Eminescu, Arghezi, Blaga până la Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Călin Vlasie, Adrian Alui Gheorghe și, iată, Gellu Dorian, în proza de ficțiune și în aceea cu o apăsată dimensiune a unei realități recreate prin vis, cum este romanul Numele Tatălui. Ținta poeziei și prozei tipărite de Gellu Dorian după 1990 este starea distopică a oamenilor și a unei lumi dispărute, unde se vor regăsi „sărmanul” Dionis, Dionisie, victimă a unei istorii agresive, dealurile Ipoteștilor, alias Locunalt, dar și o rezervație cu fond cultural maxim, salvându-se de sub presiunea letală a (i)realității imediate și prin reactivarea energiilor ascunse ale ființei interioare.
Numele Tatălui este, altfel, portretul unei lumi apuse, reinventate prin visul naratorului fictiv, ce-l readuce în prim-plan pe, în fond, eroul unei familii, poate cea mai tragică din istoria literaturii române. Autorul, pe lângă ficțiunea în sine, aduce în paginile romanului său multe detalii din viața acestuia, în așa fel ca fiecare cititor să-și dea seama despre cine este vorba. - Ioan Holban
Pentru a putea recrea o istorie despre familia în sânul căreia s-a născut geniul poetic al literaturii române, am dorit ca Numele Tatălui să fie o distopie ce iese din norme, înrămând acțiunea într-o realitate nu de mult apusă, în care destinul individual era la cheremul celor ce stăpâneau totul. - Gellu Dorian
