Nikos Kazantzakis

Traducere și note de Elena Lazăr Scris în 1946 la Cambridge și rămas nepublicat până în ianuarie 2021, când a apărut mai întâi în traducere, în Franța, Ascensiunea este un text fondator aflat între roman inițiatic și relatare de călătorie, străbătut de mesianism și ardoare. Punând în discuție compatibilitatea convingerilor politice, artistice și spirituale, cartea este matricea care iluminează marile romane ale lui Nikos Kazantzakis. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Kosmas, tânăr scriitor, se întoarce în Creta, la puține zile după moartea tatălui său, căpitanul Mihalis, și își aduce și proaspăta soție. Speră ca iubirea lui și soarele ținutului său natal să fie de ajuns pentru ca Noemi, supraviețuitoare a Holocaustului, să se agațe mai departe de viață. Creta e mai săracă și mai suferindă decât a lăsat-o, dar spiritul ei sălbatic, neînfrânt, ținut viu de istoriile bătrânilor palicari și de lupta înverșunată a insularilor de-a lungul anilor de război, îi hrănește dorința de a găsi o cale nouă, mai dreaptă, prin care lumea să dobândească definitiv pacea. „Veriga lipsă din bibliografia lui Kazantzakis.“ — Le Soir..

„Când am început, acum, la bătrâneţe, să scriu Căpitanul Mihalis, scopul meu ascuns a fost acesta: să salvez, îmbrăcând-o în cuvinte, priveliştea lumii aşa cum au creat-o ochii mei de copil. Şi când spun priveliştea lumii vreau să spun priveliştea Cretei“, scrie Kazantzakis în prologul romanului său, o impresionantă frescă istorică şi totodată o emoţionantă poveste bazată pe evenimente reale din tulburata şi tulburătoarea existenţă a insulei Creta, patria autorului.Alături de Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas, Hristos răstignit din nou şi Ultima ispită a lui Hristos, Căpitanul Mihalis (Libertate sau Moarte) rămâne una dintre cele mai cunoscute opere ale scriitorului cretan. Fundalul istoric al naraţiunii este perioada revoltei antiotomane a cretanilor din anul 1889 (insula Creta a luptat pentru eliberare două sute de ani, într-un lung şir de înfruntări între greci şi turci). În 1889, în satul-fortăreaţă Megalo Kastro (astăzi Iraklion, oraşul natal al lui Kazantzakis), viaţa comunităţii – furnicar pitoresc şi pestriţ de greci şi turci trăind laolaltă, zdruncinat la răstimpuri de cutremure de pământ şi legănat, în rest, de valurile mării şi de briză – este ritmată de încleştările violente dintre rezistenţa antiotomană (cetele neînfricaţilor „căpitani" creştini – căpetenii ale comunităţilor cretane) şi turcii mereu puşi pe măcel şi distrugeri. Se perindă pe scena romanului marinari, negustori, proprietari de prăvălii şi taverne, preoţi şi călugări, clopotari, învăţători, doctori, bătrâni căpitani veterani, copii care se pregătesc să ajungă şi ei bărbaţi de arme neînfricaţi, gospodine, smintiţi şi caraghioşi ai satului, bei, cadâne şi paşale. Iar dintre figurile brave de palicari, cea al cărei crez şi strigăt de bătaie, „Libertate sau Moarte!", răsună aprig este a căpitanului Mihalis (posibilă întruchipare a tatălui scriitorului, Mihalis Kazantzakis) – erou asemenea celor din Grecia epopeilor homerice.Elisabeta Lăsconi, „Sânge cretan“ (România literară, februarie 2015)..

Martor la evenimentele dramatice care au zguduit țara sa din decembrie 1944 până în 1949, Kazantzakis începe să scrie Fratricizii în 1949, dându-i tușa finală în 1954. Temerea sa – „presimt că în Grecia nu se va publica decât mult mai târziu“ – s-a adeverit, ediția ateniană apărând abia în 1963. Tradus, cu multiple reeditări, în peste 20 de limbi, romanul păstrează același dramatism și aceeași vibrație specifice marilor opere ale titanului literaturii grecești, fiind cel mai aproape de lumea noastră, măcinată de lupte fratricide.Săptămâna Mare, în vâltoarea războiului civil din Grecia izbucnit după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Patimile lui Hristos, retrăite aievea într-un sat din nordul Greciei, unde oamenii sunt nevoiți să îndure consecințele devastatoare ale conflictului dintre trupele guvernamentale și rebelii din munți. Părintele Iannaros, exasperat de confruntarea sângeroasă, se străduie din răsputeri să împace taberele adverse. Efort cu atât mai dificil din punct de vedere moral, cu cât în fruntea rebelilor se află chiar fiul său.Ilustrația copertei: Tițian, Cain și Abel (detaliu)..

Scris în limba franceză la Egina, în 1936, la întoarcerea din călătoria în Extremul Orient, și publicat în 1959 în Franța, după ce o traducere în neerlandeză văzuse lumina tiparului în 1939, Grădina de piatră (Le Jardin des rochers) este primul mare roman semnat de Kazantzakis înainte de emblematicul Viața și peripețiile lui Alexis Zorba. Amestec de jurnal, roman psihologic și de idei și poem, Grădina de piatră tratează deja teme majore ale literaturii lui Kazantzakis – lupta și concilierea contrariilor, ilustrate exemplar de contrastul între surâsul imobil al lui Buddha sau splendidele grădini japoneze ce surprind eternitatea în grăunțele de nisip și efervescența modernizării Chinei și Japoniei.„Dintre toate cărțile lui Kazantzakis, Grădina de piatră este singura în care autorul-narator figurează ca personaj principal. [...] Tema esențială este cea a omului meditativ pus în fața semenilor care se dăruiesc trup și suflet acțiunii, prin forța momentului istoric – uneori în detrimentul sufletului. De aici cruzimea acestei relatări, în care multe elemente sunt veridice. Dar, în jurul acestei teme centrale, ce poezie, ce senzualitate! Cel mai mic obiect, cel mai insignifiant chip, cea mai măruntă plantă, totul este abordat cu tandrețe și umor, chiar cu un fel de voluptate fizică, care deține un loc important în întreaga narațiune.” (Aziz Izzet (fragment din prefața primei ediții franceze)„Marii noștri grădinari au fost la început călugări budiști și au adus arta asta din China. Mai târziu, arta a trecut la marii dascăli ai ceremoniei ceaiului, la poeți, la pictori și, în sfârșit, la grădinarii specializați. Fiecare grădină trebuie să aibă sensul ei, să sugereze o noțiune abstractă: seninătate, inocență, pustietate sau mândrie și măreție eroică. Iar semnificația trebuie să corespundă nu numai cu sufletul proprietarului, ci și cu sufletul mai larg al generației sau al întregului său neam. Fiindcă ce valoare are un individ? E ceva efemer; în timp ce grădina, precum orice altă operă de artă, trebuie să conțină elemente de eternitate.” (Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie. Japonia, China)..

Romanul "Hristos rastignit din nou" a fost ecranizat, cu titlul "Celui qui doit mourir" (Cel ce trebuie sa moara), de regizorul Jules Dassin in 1957, avandu-i in distributie pe Melina Mercouri si Pierre Vaneck. Lykovrysi este un sat prosper si pasnic, ai carui locuitori traiesc resemnati sub stapanirea otomana. Jugul nu este greu. Au libertatea credintei, asa ca fruntasii satului se hotarasc sa puna in scena, in Saptamana Mare, Patimile lui Hristos. Tanarul pastor Manolios va fi Iisus, iar Mihelis, Kostandis si Iannakos -- apostolii Petru, Iacov si Ioan. Pentru a fi la inaltimea misiunii incredintate, cei patru tineri se intorc spre Scripturi si spre credinta, incercand sa-si ajute semenii. Iar cand un sat vecin este ras de pe fata pamantului de turci, refugiatii le cer adapost celor din Lykovrysi si mai-marii comunitatii ii refuza, pentru a nu-si pierde avutul si autoritatea, Manolios si prietenii sai devin propovaduitorii unei credinte pe care ceilalti, noi farisei ce nu vor sovai sa ucida, o imbratiseaza doar cu vorba, nu si cu fapta...

Romanul Hristos răstignit din nou a fost ecranizat, cu titlul Celui qui doit mourir (Cel ce trebuie să moară), de regizorul Jules Dassin în 1957, avându-i în distribuție pe Melina Mercouri și Pierre Vaneck.Lykovrysi este un sat prosper și pașnic, ai cărui locuitori trăiesc resemnați sub stăpânirea otomană. Jugul nu este greu. Au libertatea credinței, așa că fruntașii satului se hotărăsc să pună în scenă, în Săptămâna Mare, Patimile lui Hristos. Tânărul păstor Manolios va fi Iisus, iar Mihelis, Kostandis și Iannakos -- apostolii Petru, Iacov și Ioan. Pentru a fi la înălțimea misiunii încredințate, cei patru tineri se întorc spre Scripturi și spre credință, încercând să-și ajute semenii. Iar când un sat vecin este ras de pe fața pământului de turci, refugiații le cer adăpost celor din Lykovrysi și mai-marii comunității îi refuză, pentru a nu-și pierde avutul și autoritatea. Manolios și prietenii săi devin propovăduitorii unei credințe pe care ceilalți, noi farisei ce nu vor șovăi să ucidă, o îmbrățișează doar cu vorba, nu și cu fapta...

„Călătoria e ca o partidă de vânătoare fascinantă, porneşti fără să poţi ghici ce pasăre o să-ţi iasă în bătaia puştii. Călătoria e ca vinul, bei şi nu ştii ce viziuni o să-ţi bântuie prin cap. Desigur, călătorind găseşti mereu ceea ce porţi în tine. Cei ce suferă şi iubesc dialoghează într-o comuniune tainică cu peisajul pe care-l văd, cu oamenii pe care-i întâlnesc, cu întâmplările pe care le aleg. De aceea orice călător adevărat creează, întotdeauna, ţara pe care o vizitează.Patru ţări imense stau astăzi faţă-n faţă: China, Rusia Sovietică, America şi Japonia. Aici, în Pacific, se va juca marele joc, viitorul război. Vai şi-amar de cei învinşi, poate şi de învingători! Marea ispravă pe care trebuie s-o împlinească nu doar Japonia, ci întreaga omenire, dacă vrea să se salveze, este aceasta: să dea noului ei trup, devenit uriaş în urma cuceririlor materiale, un suflet la fel de uriaş.” (Nikos Kazantzakis)„«Orice călător adevărat creează, întotdeauna, ţara pe care o vizitează», spunea Nikos Kazantzakis. El însuşi un neobosit călător, marele scriitor grec a îmbogăţit literatura ţării sale şi a lumii cu câteva jurnale de călătorie, adevărate capodopere ale genului. Rod a două voiaje în Orientul Îndepărtat (primul în 1935, în calitate de corespondent de presă, al doilea în 1957, însoţit de tovarăşa sa de viaţă, Eleni), jurnalul de faţă oferă, pe lângă informaţii pe care nici cel mai performant ghid turistic de astăzi nu le cuprinde, o incursiune în istoria unora dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii, aflate în momente de răscruce, înainte şi după al Doilea Război Mondial. Gama sentimentelor prin care-l poartă pe autor peregrinările sale asiatice – de la bucurie nestăvilită, entuziasm şi admiraţie până la tristeţe îngrijorată, uimire inefabilă ori extaz – capătă în pagina scrisă o vibraţie impresionantă. Observaţia pătrunzătoare, lucidă alternează cu efuziunea lirică, plină de emoţie. Este, poate, cartea cea mai poetică a lui Kazantzakis, unde regăsim, în efigia creaţiei literare, chipul etern a două ţări şi două universuri – Japonia, o «Afrodită orientală», şi China, «ţestoasa naţiunilor».” (Elena Lazăr)„După romanele Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos şi Fratricizii, memorialistica reprezintă partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis şi se bucură de aceeaşi celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor, istoria lor, credinţele şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice.” (Ion Diaconescu)..

„Din 1925 până în 1930 am mers de trei ori în Rusia Sovietică şi am stat acolo în total doi ani, umblând de la Minsk până la Vladivostok şi de la Murmansk până la Buhara şi Ecimiadzin. M-am străduit ca, în cărţi şi într-o serie de articole în reviste şi ziare, să însemnez etapele acestei întregi călătorii laborioase. Adunând în cartea aceasta toate cele câte am văzut şi toate cele câte am gândit şi simţit în imensa ţară, n-am vrut să le schimb. O nouă regizare, ulterioară, le-ar fi dat, desigur, o legătură mult mai logică şi mai uşoară decât o previziune adeverită de fapte, dar le-ar fi răpit, cred, un oarecare farmec sufletesc, spontan, pe care-l au şi tot puful primei atingeri feciorelnice – virtuţi pe care le consider, în opere de acest fel, mai înalte decât cumpătata analiză raţională şi decât zadarnica strădanie, bine intenţionată, de a tăinui înflăcărarea rusească. «Vai omului care, când Dumnezeu stârneşte o furtună, el varsă ulei în mare».“ (Nikos KAZANTZAKIS) „După romanele Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos şi Fratricizii, memorialistica reprezintã partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis şi se bucură de aceeaşi celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor, istoria lor, credinţele şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice.“ (Ion DIACONESCU) „O carte frumoasă ca scriitură, plină de iluzii, o mărturie despre credinţă, avânt, fanatism şi bucuria vieţii întrepătrunse de o manieră invizibilă şi mereu enigmatică. Aş mai adăuga fascinaţia lui Kazantzakis pentru demiurgul acestei fantasme încarnate în istorie. Lenin-ul său este unul coborât parcă din olimp, o zeitate infailibilă graţie căeia muritorii au şansa de adeveni eroi. Doar că, sub Stalin, s-a dovedit că preţul acestui eroism, al unui romantism ce părea sublim, a fost de fapt construirea unei imense, odioase, criminale colonii penitenciare.“ (Vladimir TISMĂNEANU) Prefață de Vladimir Tismăneanu..

Între autobiografie si bildungsroman spiritual, Raport către El Greco (publicat postum, în 1961) trasează mai mult decât drumul prin lume al lui Kazantzakis (unul dintre modelele sale era Odiseu), căci dă seamă de metamorfozele intelectuale şi sufleteşti ale unui mare scriitor. După cum însuşi autorul recunoaşte: „Aşadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roşu închegat din picăturile sângelui meu, care marchează drumul meu printre oameni, patimi şi idei.“„Raport către El Greco nu este un text strict autobiografic – după cum însuşi scriitorul mărturiseşte ritos –, nu este un volum de memorialistică sau de însemnări de călătorie, deşi în paginile lui se derulează o fascinantă, perpetuă călătorie. Ultima carte scrisă de Nikos Kazantzakis este un testament literar, o proză în care cititorul statornic şi iremediabil îndrăgostit de opera Cretanului va regăsi toate faţetele personalităţii vulcanice ale acestui titan al literelor greceşti şi universale.“ (Elena LAZĂR)Ediţie integralăRodica Grigore, „Kazantzakis şi «Privirea Cretan»“ (Cultura, decembrie 2012)..

Între autobiografie si bildungsroman spiritual, Raport către El Greco (publicat postum, în 1961) trasează mai mult decât drumul prin lume al lui Kazantzakis (unul dintre modelele sale era Odiseu), căci dă seamă de metamorfozele intelectuale şi sufleteşti ale unui mare scriitor. După cum însuşi autorul recunoaşte: „Aşadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roşu închegat din picăturile sângelui meu, care marchează drumul meu printre oameni, patimi şi idei.“„Raport către El Greco nu este un text strict autobiografic – după cum însuşi scriitorul mărturiseşte ritos –, nu este un volum de memorialistică sau de însemnări de călătorie, deşi în paginile lui se derulează o fascinantă, perpetuă călătorie. Ultima carte scrisă de Nikos Kazantzakis este un testament literar, o proză în care cititorul statornic şi iremediabil îndrăgostit de opera Cretanului va regăsi toate faţetele personalităţii vulcanice ale acestui titan al literelor greceşti şi universale.“ (Elena LAZĂR)..

Sărăcuțul lui Dumnezeu (O phtochoulis tou Theou) apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc, scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său Jurnal de călătorie. Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi. Ilustrația copertei: Giotto, Sfântul Francisc predicând păsărilor Rodica Grigore, „Între adevăr și legendă, literatura“ (Viața românească, octombrie 2016) ..

Considerată capodopera lui Nikos Kazantzakis, maestru al prozei moderne şi una dintre cele mai neobosite conştiinţe ale timpului său, Ultima ispită a lui Hristos propune o monumentală reinterpretare ficţională a Evangheliilor. Romanul a fost ecranizat în 1988 de Martin Scorsese, avându-i în rolurile principale pe Willem Dafoe şi Harvey Keitel. Asemenea cărţii, pelicula a suscitat la rândul ei numeroase polemici.Alături de Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas şi de Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos rămâne una dintre cele mai cunoscute lucrări ale scriitorului cretan: tradusă încă din 1952, înainte de a fi publicată la Atena în 1955, cartea a circulat în 27 de ţări, versiunea germană fiind reeditată de 12 ori, cea franceză şi engleză de câte opt ori. Trei adaptări pentru teatru şi ecranizarea din 1988 realizată de Martin Scorsese au consolidat celebritatea lucrării. Kazantzakis inaugurează aici o nouă formă de abordare literară a textelor evanghelice, care va fi exploatată mai târziu de nume precum Norman Mailer, Anthony Burgess sau José Saramago. „Taina lui Hristos nu e numai taina unei anumite religii; ea este universal umană; în fiecare dintre noi izbucnesc lupta lui Dumnezeu cu omul şi dorinţa arzătoare a împăcării“, scrie Kazantzakis în prologul romanului Ultima ispită a lui Hristos, o cutremurătoare cronică a destinului şi jertfei Mântuitorului...

Anthony Quinn este protagonistul filmului Zorba Grecul, după celebrul roman Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas al lui Nikos Kazantzakis. Realizat în 1964 de regizorul Mihalis Kakoyannis, filmul a fost încununat cu 3 premii Oscar. Romanul a fost publicat în peste 100 de ţări.Zorba Grecul – de la filmul realizat în 1964 de Mihalis Kakoyannis –, cu acest titlu a intrat în conştiinţa publicului de pretutindeni romanul lui Nikos Kazantzakis Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas. Cartea porneşte de la o întâmplare reală – în tinereţe, Kazantzakis deschisese, în tovărăşia unui aventurier, o mină de lignit în Pelopones. Pentru tânărul narator intelectual, întâlnirea cu Zorbas, într-o dimineaţă ceţoasă, pe ţărmul Greciei continentale, se dovedeşte providenţială: călăuzit de noul său prieten, acesta descoperă atât frumuseţea aspră a unei umanităţi atemporale, cât şi răspunsul la întrebările metafizice care îl condamnau la inacţiune. Asemenea lui Falstaff sau lui Sancho Panza, Zorbas îi oferă o nouă cheie a înţelegerii lumii. Datorită lui, naratorul îndrăzneşte să caute dragostea; alături de el, asistă neputincios la spectacolul violenţei şi al morţii. Publicat la Atena în 1946 şi în anul urmă-tor la Paris, romanul începe să fie tradus rapid încă din timpul vieţii scriitorului, popularitatea lui sporind după lansarea filmului lui Kakoyannis.Celebra secvenţă a dansului din filmul Zorba Grecul..

Anthony Quinn este protagonistul filmului Zorba Grecul, după celebrul roman Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas al lui Nikos Kazantzakis. Realizat în 1964 de regizorul Mihalis Kakoyannis, filmul a fost încununat cu 3 premii Oscar. Romanul a fost publicat în peste 100 de ţări.Zorba Grecul – de la filmul realizat în 1964 de Mihalis Kakoyannis –, cu acest titlu a intrat în conştiinţa publicului de pretutindeni romanul lui Nikos Kazantzakis Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas. Cartea porneşte de la o întâmplare reală – în tinereţe, Kazantzakis deschisese, în tovărăşia unui aventurier, o mină de lignit în Pelopones. Pentru tânărul narator intelectual, întâlnirea cu Zorbas, într-o dimineaţă ceţoasă, pe ţărmul Greciei continentale, se dovedeşte providenţială: călăuzit de noul său prieten, acesta descoperă atât frumuseţea aspră a unei umanităţi atemporale, cât şi răspunsul la întrebările metafizice care îl condamnau la inacţiune. Asemenea lui Falstaff sau lui Sancho Panza, Zorbas îi oferă o nouă cheie a înţelegerii lumii. Datorită lui, naratorul îndrăzneşte să caute dragostea; alături de el, asistă neputincios la spectacolul violenţei şi al morţii. Publicat la Atena în 1946 şi în anul urmă-tor la Paris, romanul începe să fie tradus rapid încă din timpul vieţii scriitorului, popularitatea lui sporind după lansarea filmului lui Kakoyannis...