ingrats

Daca tocmai ai terminat de citit (ingrats) si te uiti nedumerit in jur si te intrebi unde te afli si ce s-a intamplat, afla ca esti inca prins in campul gravitational-capcana al poeziei Nicoletei Simon. Pattern-ul este cel al unui roller coaster ca o banda lui Mobius: diferentele de altitudine emotionala, aerul uneori prea dens, alteori rarefiat pana la asfixie, alternanta real-imaginar sau real-distopic, calmul prea bine regizat ca sa fie adevarat si capabil sa ascunda turbionul aflat deasupra sau dedesubt, aparenta unei normalitati nelinistitoare, asadar aprehensiunea inexplicabila care te insoteste in tot acest excurs periculos ca o lama de katana, ei bine, toate astea iti dau iluzia ca exista un capat, un final, o debarcare din vehicolul poetic capabila sa te trezeasca la realitate asa cum se intampla dupa ce-ti dai ochelarii speciali jos si iesi brusc din lumea 3D a unei proiectii cinematografice. Totusi, constati ca ceva nu se potriveste, ca unele lucruri ies din sfera obisnuitului. Ceva s-a modificat in structura ta interioara, perceptia e ultrasensibilizata, acuitatea vederii e in punctul maxim. Raspunsul nu poate fi decat unul singur: inca esti in poezie si ceva te tine acolo, fiindca subconstientul a creat o adictie. Acesta este efectul poeziei Nicoletei Simon asupra cititorului. (ingrats) nu este un debut: e o carte solida, a unei poete experimentate care se joaca de-a experimentul cu maturitatea unui actor aflat la apogeul carierei. In cazul de fata el nu-si arata chipul, insa ii auzim tot timpul vocea calma, usor metalizata, cu efect narcotic. Stii ca e acolo, ca te trage usor-usor in campul ei gravitational, ca te seduce. Insa nu-ti pasa de pericole, fiindca recompensa e atat de bogata in senzatii incat nu ti-e teama de consecinte. Ajuns la final, nu vei avea incotro si va trebui sa te intorci ca sa reiei totul de la capat. Nu te gandi ca ai scapat, fiindca ti se va intampla si tie. Iar pentru asta nu vei fi nerecunoscator, dimpotriva...