Monica Lovinescu

„O spun cu deplină responsabilitate și convingere – în cultura română, Monica Lovinescu a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infraraționale, dintre comunismul românesc (și nu numai) și variile încarnări ale fascismului. Când regimul comunist a îmbrățișat temele, fantasmele și obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist.La un ceas când asistăm la strădanii insidioase de obliterare a conștiinței istorice, găsim în opera Monicăi Lovinescu argumente imbatabile pentru a nu uita.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU„Pentru a vedea ceea ce aparține, din starea actuală, specificului național (neantului valah) și ce lui «homo sovieticus», ar fi nevoie, pe de o parte, să acordăm prioritate studierii în profunzime a fenomenului comunist, servindu-ne de studiile scrise de-a lungul acestei jumătăți de veac în Occident, iar pe de alta, să comparăm câteva din plăgile, viciile, neajunsurile dezvăluite de brusca detracare, dezmembrare a imperiului comunist. De la formele extreme ale unui naționalism cu miasme de ură, ce otrăvesc atmosfera, până la dificultățile societății civile de a se reconstitui, greutatea de a asuma cu adevărat o răspundere, dificultatea de a despărți adevărul de minciună – toate să fie oare datorate doar balcanismului nostru frenetic?... Ieșirea din insularizarea explicației specific românești, și numai românești, ar servi și la ruinarea celuilalt pol: mioritic, sau de continuă victimizare, ce-ar putea, sumar și familiar, fi rezumat prin «ca la noi, la nimenea». — MONICA LOVINESCU..

Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu reprezintă o selecție făcută cu mult discernământ și cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele șapte jurnale scrise între 1981 și 2002. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viață, asemenea esențelor de parfum greu de uitat. Și este, în același timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.„Redus la miez, decojit de redundanțe și de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile venețiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzișuri, frumos și curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înșine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puțini alții, vocația și, mai ales, vitejia lucidității și a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înșelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor și a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană și în același timp o „deformație“ profesională de jurnalist corect, de om conștient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.“ — IOANA PÂRVULESCU„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceaţă care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povesteşti fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescenţă nu numai a amintirilor, dar şi a persoanei care şi le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viaţă nu e o biografie, ci o suprapunere de clişee biografice. Cele mai multe nesemnificative.“ — MONICA LOVINESCU..

Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu, aflat la a doua ediție (prima e din anul 2010), reprezintă o selecție, făcută cu mult discernământ și cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele șapte jurnale scrise între 1981 și 2002. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viață, asemenea esențelor de parfum greu de uitat. Și este, în același timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.„Redus la miez, decojit de redundanțe și de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile venețiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzișuri, frumos și curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înșine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puțini alții, vocația și, mai ales, vitejia lucidității și a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înșelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor și a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană și în același timp o «deformație» profesională de jurnalist corect, de om conștient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.“ — IOANA PÂRVULESCU„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceaţă care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povesteşti fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescenţă nu numai a amintirilor, dar şi a persoanei care şi le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viaţă nu e o biografie, ci o suprapunere de clişee biografice. Cele mai multe nesemnificative.“ — MONICA LOVINESCU„Lucrul esențial pe care l-a înțeles Monica Lovinescu a fost acela că problema regimului politic nu e nici politică, nici morală, nici economică, nici administrativă: se referă la tipul de om pus în joc de producerea și reproducerea lui; ține de caracterul uman pe care un regim politic îl postulează. Și pentru că tipul de caracter pe care comunismul îl producea și reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere. Pe ele le căuta și după apariția lor tânjea. «Trăiți frumos» însemna, pentru ea, trăiți drept, trăiți în acord cu exigențele demnității. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viața Monicăi Lovinescu. Acesta a fost «curajul fizic în fața morții» pe care Monica Lovinescu l-a profesat toată viața.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI..

„...Nu vom mai regăsi niciodată nu doar România noastră interbelică, dar nici măcar România viitorului, la care am visat. Zi de zi, de câţiva ani încoace, învăţăm pe dinafară acelaşi verdict. [...] «Ce e de făcut?» m-aş fi întrebat pe vremuri. Atunci puteam să-mi răspund «mergem înainte»: aveam un microfon şi ascultători. Ascultători ar mai fi. Dar [azi] fenomenul nu mai e decât acustic. E o ascultare fără ţinere de minte. Uitarea se instalează în cuvânt în chiar momentul în care e rostit.” (Monica Lovinescu, Jurnal inedit, 2001)„Monica Lovinescu a trăit într-o epocă în care binele şi răul nu mai intrau pe scena istoriei înveşmântate în nuanţe. Epocile acestea sunt grele pentru cei care le trăiesc, căci îi obligă pe toţi să aleagă fără să se poată refugia după alibiul bâlbâielii care cere timp de gândire, după teama de judecata pripită, după sofisticăria dilemelor. Desigur, când ai de ales între radicalitatea albului şi a negrului, te poţi înşela în privinţa oamenilor, dar niciodată în privinţa ideilor, a principiilor şi a faptelor. Când în joc sunt adevărul şi falsul, negocierea încetează. Sub acest credo s-a aşezat întreaga viaţă a Monicăi Lovinescu. El răzbate, iată, până în ultimele pagini ale Jurnalului, cele din anii 2001–2002. Nu sunt paginile unui om care s-a îmbătat cu iluzii. Scrisul Monicăi Lovinescu nu e străin, după cum mărturiseşte chiar ea, de cocleala dezamăgirii şi de un anume sentiment al zădărniciei. Dar sunt paginile cuiva care n-a putut trăi fără repere şi care a întâlnit în viaţă destui oameni în care a putut crede până la capăt – ei au făcut ca lumea să se recompună periodic din chiar precaritatea şi mizeriile ei.” (Gabriel Liiceanu)„Memorialistica Monicăi Lovinescu se îmbogăţeşte postum şi nesperat cu un nou volum, rămas până acum inedit. Destinul acestor notaţii diaristice a fost acela de a-şi contrazice în mod fericit autoarea, care îşi declarase, la încheierea Jurnalului din anul 2000, intenţia de a renunţa definitiv la scris. N-a putut-o face însă, iar noi mai primim în felul acesta încă un dar al conştiinţei sale alerte. Jurnalul inedit este ultimul lucru scris de mâna Monicăi Lovinescu; de aceea, putem spune că reprezintă actul final din lupta ei de o viaţă cu inerţia intelectuală, cu inapetenţa pentru riscurile pe care le incumbă calitatea de fiinţă spirituală a omului, cu nelibertatea şi cu multe alte tare specifice «omului nou» care, cu sau fără voia noastră, constatăm că a ieşit de sub forcepsul totalitarismului comunist. Până la sfârşit, vocea Monicăi Lovinescu rămâne aceeaşi: vocea gravă pe care, din păcate, tot mai puţini dintre noi ne-o putem aminti. O voce care a tăcut fără să fi cedat.” (Astrid Cambose)„Am găsit câţiva tineri şi mai puţin tineri cărora să le transmitem ceea ce aş putea numi – dacă mi-aş îngădui patetisme – «datoria de memorie». Cred că expresia îi aparţine lui V., însă îl jefuiesc fără remuşcări. Dacă am reuşit să transmitem această obsesie a aducerii-aminte câtorva din cei ce vor rămâne după noi, aproape totul a avut un sens.” (Monica Lovinescu)..

„...Nu vom mai regăsi niciodată nu doar România noastră interbelică, dar nici măcar România viitorului, la care am visat. Zi de zi, de câţiva ani încoace, învăţăm pe dinafară acelaşi verdict. [...] «Ce e de făcut?» m-aş fi întrebat pe vremuri. Atunci puteam să-mi răspund «mergem înainte»: aveam un microfon şi ascultători. Ascultători ar mai fi. Dar [azi] fenomenul nu mai e decât acustic. E o ascultare fără ţinere de minte. Uitarea se instalează în cuvânt în chiar momentul în care e rostit.“ (Monica LOVINESCU, Jurnal inedit, 2001)„Monica Lovinescu a trăit într-o epocă în care binele şi răul nu mai intrau pe scena istoriei înveşmântate în nuanţe. Epocile acestea sunt grele pentru cei care le trăiesc, căci îi obligă pe toţi să aleagă fără să se poată refugia după alibiul bâlbâielii care cere timp de gândire, după teama de judecata pripită, după sofisticăria dilemelor. Desigur, când ai de ales între radicalitatea albului şi a negrului, te poţi înşela în privinţa oamenilor, dar niciodată în privinţa ideilor, a principiilor şi a faptelor. Când în joc sunt adevărul şi falsul, negocierea încetează. Sub acest credo s-a aşezat întreaga viaţă a Monicăi Lovinescu. El răzbate, iată, până în ultimele pagini ale Jurnalului, cele din anii 2001–2002. Nu sunt paginile unui om care s-a îmbătat cu iluzii. Scrisul Monicăi Lovinescu nu e străin, după cum mărturiseşte chiar ea, de cocleala dezamăgirii şi de un anume sentiment al zădărniciei. Dar sunt paginile cuiva care n-a putut trăi fără repere şi care a întâlnit în viaţă destui oameni în care a putut crede până la capăt – ei au făcut ca lumea să se recompună periodic din chiar precaritatea şi mizeriile ei.“ (Gabriel LIICEANU)„Memorialistica Monicăi Lovinescu se îmbogăţeşte postum şi nesperat cu un nou volum, rămas până acum inedit. Destinul acestor notaţii diaristice a fost acela de a-şi contrazice în mod fericit autoarea, care îşi declarase, la încheierea Jurnalului din anul 2000, intenţia de a renunţa definitiv la scris. N-a putut-o face însă, iar noi mai primim în felul acesta încă un dar al conştiinţei sale alerte. Jurnalul inedit este ultimul lucru scris de mâna Monicăi Lovinescu; de aceea, putem spune că reprezintă actul final din lupta ei de o viaţă cu inerţia intelectuală, cu inapetenţa pentru riscurile pe care le incumbă calitatea de fiinţă spirituală a omului, cu nelibertatea şi cu multe alte tare specifice «omului nou» care, cu sau fără voia noastră, constatăm că a ieşit de sub forcepsul totalitarismului comunist. Până la sfârşit, vocea Monicăi Lovinescu rămâne aceeaşi: vocea gravă pe care, din păcate, tot mai puţini dintre noi ne-o putem aminti. O voce care a tăcut fără să fi cedat.“ (Astrid CAMBOSE)„Am găsit câţiva tineri şi mai puţin tineri cărora să le transmitem ceea ce aş putea numi – dacă mi-aş îngădui patetisme – «datoria de memorie». Cred că expresia îi aparţine lui V., însă îl jefuiesc fără remuşcări. Dacă am reuşit să transmitem această obsesie a aducerii-aminte câtorva din cei ce vor rămâne după noi, aproape totul a avut un sens.“ (Monica LOVINESCU)..

La sfârșitul anilor ’90, pornind de la jurnalul său ținut încă din adolescență, Monica Lovinescu a reconstituit o întreagă lume: lumea secolului care tocmai se încheia. S-a născut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe în literatura română, un volum care restituie mulțimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai frământate – Bucureștii copilăriei și tinereții, instaurarea comunismului în România, exilul parizian și apoi colaborarea la postul de radio Europa Liberă. Tabloul zugrăvit de autoare se alcătuiește deopotrivă din portrete și din atmosfera care le înconjoară, din întâmplări și din semnificațiile pe care le dezvăluie. Mai presus de toate însă, amintirea este străjuită de o înaltă conștiință morală, aceeași care a ținut trează, în sufletele ascultătorilor săi „pe unde scurte“, deopotrivă speranța că normalitatea este cu putință și ideea că ea nu poate fi decât rodul unei necurmate lupte. Este și legatul cel mai însemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite nouă, celor de azi.„Deseori, ne îndreptam direct spre casă, unde aveam întâlnire cu semenii noştri întru obsesii şi puneam imposibilul la cale până la orele ce începeau de drept să aparţină dimineţii. Când dormeam? Nu sabotăm somnul cum o făcuse «adolescentul miop» al lui Mircea Eliade. Ne organizăm însă o viaţă de-a-ndoaselea cu culcări matinale şi trudnice treziri pe la orele când alţii prânzesc, şi cu zilele astfel dislocate. Dislocaţi nu eram şi noi, trăind la Paris şi visând în România? Zilele mele au fost totdeauna fără dimineţi.Când ţi-o îngăduiau şi prietenii, şi filmele, şi concertele, noaptea era şi cea mai prielnică scrisului şi cititului. Nu pentru tine, îţi interzici acest fabulos egoism. Urma lecturilor nu există în aceste pagini, fiindcă a fost trasată în texte critice menite difuzării radiofonice asupra literaturii din ţară… Totdeauna lenea mi s-a părut un păcat sau, cum scriu Sfinţii Părinţi, lenea îmi era «îngrijorată». Din fericire, n-aveam timp de ea.“ — MONICA LOVINESCU..

La sfârşitul anilor '90, pornind de la jurnalul său ţinut încă din adolescenţă, Monica Lovinescu a reconstituit o întreagă lume: lumea secolului care tocmai se încheia. S-a născut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe în literatura română, un volum care restituie mulţimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai frământate - Bucureştii copilăriei şi tinereţii, instaurarea comunismului în România, exilul parizian şi apoi colaborarea la postul de radio Europa Liberă. Tabloul zugrăvit de autoare se alcătuieşte deopotrivă din portrete şi din atmosfera care le înconjoară, din întâmplări şi din semnificaţiile pe care le dezvăluie. Mai presus de toate însă, amintirea este străjuită de o înaltă conştiinţă morală, aceeaşi care a ţinut trează, în sufletele ascultătorilor săi „pe unde scurte“, deopotrivă speranţa că normalitatea este cu putinţă şi ideea că ea nu poate fi decât rodul unei necurmate lupte. Este şi legatul cel mai însemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite nouă, celor de azi...

Ca şi cum ar fi împlinit un testament nescris al tatălui său, Monica Lovinescu a creat în studiourile Europei Libere un adevărat cenaclu literar. Acolo se citeau scrieri care în România erau interzise, se organizau dezbateri cu autori români şi se comenta, cu pertinenţă, o creaţie literară născută în vremuri de represiune. Căci pe atunci, în ţară, cenzura nu doar mutila producţia scriitorului, ci şi distorsiona ideologic judecata criticului literar.Cronicile literare ale Monicăi Lovinescu recompun, panoramic, „istoria recentă“ a literaturii noastre. Iar dacă în salonul de altădată al cenaclului Sburătorul, patronat de criticul E. Lovinescu, încăpeau doar puţini, în salonul deschis „pe unde scurte“ a încăput, cum ştim, o întreagă ţară.„Noi toţi am ascultat-o cu sfinţenie, vreme de treizeci de ani, de două ori pe săptămână, comentând cărţi şi evenimente culturale. Un cronicar literar devenit legendă vie. […] Cine dintre noi n-a simţit asta? Şi, apoi, cine n-a dorit să-şi confrunte opiniile cu ale ei, ori să fie omologat de ea?“ — NICOLAE MANOLESCU, Istoria critică a literaturii române„În totalitarismul din secolul al XX-lea, scriitorului i s-a cerut însă să păcătuiască prin şi cu instrumentul lui de creaţie: cuvântul. Adevăratul păcat – ca şi adevărata răspundere – a unui scriitor se săvârşeşte împotriva cuvântului şi în funcţie de el. Scriitorul a fost împins (în momentele cele mai grave, obligat) să mintă, să scrie ceea ce nu credea, să descrie ceea ce nu vedea. Să înlocuiască realitatea, desfigurând-o şi umilind-o, prin ideologie… Pentru scriitor, în orice caz, la început a fost Cuvântul, şi respectarea lui e primul dintre comandamente. Încălcarea se plăteşte – cel mai adesea – cu neperenitatea operei.“ — MONICA LOVINESCU..

Ca şi cum ar fi împlinit un testament nescris al tatălui său, Monica Lovinescu a creat în studiourile Europei Libere un adevărat cenaclu literar. Acolo se citeau scrieri care în România erau interzise, se organizau dezbateri cu autori români şi se comenta, cu pertinenţă, o creaţie literară născută în vremuri de represiune. Căci pe atunci, în ţară, cenzura nu doar mutila producţia scriitorului, ci şi distorsiona ideologic judecata criticului literar. Cronicile literare ale Monicăi Lovinescu recompun, panoramic, „istoria recentă“ a literaturii noastre. Iar dacă în salonul de altădată al cenaclului Sburătorul, patronat de criticul E. Lovinescu, încăpeau doar puţini, în salonul deschis „pe unde scurte“ a încăput, cum ştim, o întreagă ţară.„Noi toţi am ascultat-o cu sfinţenie, vreme de treizeci de ani, de două ori pe săptămână, comentând cărţi şi evenimente culturale. Un cronicar literar devenit legendă vie. [...] Cine dintre noi n-a simţit asta? Şi, apoi, cine n-a dorit să-şi confrunte opiniile cu ale ei, ori să fie omologat de ea?” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române)..