Minunea Sfântului Baudolino

Între 1959 si 1961, Umberto Eco a publicat în revista italiană Verri o serie de texte satirico-parodice vizând o diversitate caleidoscopică de teme ale lumii contemporane. Peste doi ani, în 1963, textele aveau să fie strânse în volumul de mare succes Jurnalul minim. Un nou volum, Il secondo diario minimo, a fost publicat în 1992. Versiunea românească reprezintă o selecţie din această ultimă ediţie. Tonul sarcastic şi ironia muşcătoare fac ca tuşele groase în care scriitorul italian infăţişează o realitate sau alta să scoată în evidenţă tocmai acele detalii stânjenitoare şi sâcâitoare, pe care, dintr-o prea mare obişnuinţă cu ele, nici măcar nu le mai băgăm în seamă. După cum însuşi autorul mărturiseşte, intenţia cărţii – a cărei deviză este Lăsaţi-mă să mă amuz! – depăşeşte cu mult semnificaţia etică a dictonului Ridendo castigat mores. Căci aici nu intenţia moralizatoare precumpăneşte, ci dorinţa lui Eco de a induce cititorului acea luciditate amară pe care n-o poţi îndeobşte căpăta decât amuzându-te copios. Treptat însă, savoarea umorului va lăsa locul unei alte savori, mai adânci şi mai stăruitoare, aceea a tristeţii de a ne simţi puşi în faţa unor adevăruri pe care am fi dorit să nu le ştim.