Pe câmpul de onoare O istorie a duelului la români

Un călător englez de pe la 1870 pune politețea bucureșteanului din lumea bună pe seama duelului, „o practică la care aristocraţia română se dedă adesea“, și explică apoi: „A călca, din greşeală, pe o rochie de bal înseamnă a-ţi pune viaţa în primejdie. Dacă ai ghinionul să-ţi laşi partenera să cadă, este recomandabil să-ţi faci testamentul, cu excepţia cazului în care eşti un trăgător de elită“. Astăzi însă, duelul ne pare un fenomen exotic în spațiul românesc. Tipul cavalerului brăzdat de cicatrici lipsește din lumea lui Caragiale, unde „onoarea de familist“ se apără cu bastonul, cu o pereche de palme sau cu o lovitură de picior bine plasată. Cartea de față își propune să corecteze această imagine, recuperând o istorie bogată și plină de semnificații, care până acum a fost pur și simplu ignorată. Bazându-se pe cercetarea a peste 1.200 de afaceri de onoare, de la 1821 până spre 1940, afaceri încheiate cu sute de dueluri, cartea examinează unul dintre resorturile importante ale mecanismului social: onoarea este o adevărată obsesie, care guvernează comportamentele și atitudinile. Aflăm astfel că multe personalități ale timpului aud șuieratul glonțului, iau lecții de scrimă ori participă în calitate de martori la tranșarea unui diferend, fie în cercul strâmt și exigent al înaltei societăți, fie în cercul mult mai larg al aspiranților la consacrarea socială. Provocarea la duel nu este un simplu accident biografic ori consecința unei furii de moment. Punctul de onoare — ne lămurește un martor al epocii — este produsul unei sensibilități rafinate prin educație și prin conviețuirea într-un mediu care pune preț pe cinste, pe curaj și pe eleganța morală. Adepţii duelului nu se percep pe ei înșiși drept oameni violenţi; dimpotrivă, în ochii lor acest ritual este un instrument de civilizare, care presupune stima reciprocă, rigoarea unei etichete și respectarea demnității umane...