Matei Călinescu

Am inceput sa scriu ceea ce ar fi trebuit sa fie o scurta evocare a lui Culianu in septembrie 2000, dar lucrurile s-au complicat curand. Il cunoscusem pe Culianu mai indeaproape la Chicago, in imprejurari strans legate de persoana si personalitatea lui Mircea Eliade. Mi-am dat repede seama ca nu puteam sa vorbesc despre el fara a vorbi si despre maestrul sau, de care eu insumi fusesem apropiat… Era vorba de fragmente dintr-un eseu memorialistic mai intins, si nici azi nu pot da o caracterizare generica mai potrivita acestei scrieri compozite, in care reminiscenta se impleteste cu analiza textuala, si anecdota ia forma ipotezei hermeneutice, intr-o meditatie in ultima instanta autobiografica. In acest sens, cartea de fata ar putea fi considerata o continuare de unul singur a Amintirilor in dialog cu Ion Vianu, volum care a marcat, dupa 1989, intoarcerea mea in literatura din tara dupa multi ani de exil. As accentua aici notiunea de eseu, adica de incercare. Incerc sa inteleg (oameni, intalniri, despartiri, texte si simboluri in situatii istorice) si sa ma inteleg pe mine insumi. - Matei CalinescuTraducere din limba engleza de Mona Antohi...

Antologie alcatuita si ingrijitade Teodor Duna Aceasta antologie cuprinde o selectie din poeziile publicate de Matei Calinescu, precum si din ineditele care mi-au fost puse la dispozitie de doamna Adriana Calinescu. Textele sunt selectate din volumele Semn (1968), Versuri (1970), Umbre de apa (1972), Tu: elegii si inventii (2004) si reprezinta aproape doua treimi din totalul poemelor edite. Din cele aproximativ 140 de inedite, am ales 24 de titluri, la care se adauga cateva poeme publicate in reviste. - Teodor Duna..

„Cei care au împărtățit, aidoma nouă, condiția exilului se vor regăsi pe ei, cel puțin în parte, în această corespondență. Prietenia pe care am evocat-o consistă în dorința vie de-a face celuilalt binele; prietenul este, în reciprocitate și oglindă, cel mai devotat și mai spontan dintre terapeuți. În nici un caz el nu îți face morală, în nici un caz nu îți minimizează suferința. Prietenia este un «da» permanent, un «da» neconvențional și lipsit de ipocrizie.” (Ion Vianu)„E interesant că nici Eliade, nici Cioran (Ionescu a fost salvat de partea lui franceză) n-au putut înțelege, nici măcar teoretic, totalitarismul – de dreapta sau de stânga, fascismul (pentru care au avut simpatii) sau comunismul. E, dacă vrei, o formă de iresponsabilitate, și e justificat ca ei să fie acuzați de asta. Noi am fost loviți atât de năprasnic, încât nu am avut prilejul să dăm dovadă nici de responsabilitate, nici de iresponsabilitate; mentalitatea noastră a devenit una de supraviețuitori (în sensul tehnic: cei care au supraviețuit unei catastrofe). Orizontul nostru intelectual-psihologic e acela tipic supraviețuitorului. Eliade, în concluzie, reprezintă generația de imediat dinaintea Potopului (generație care nu-și putea închipui Potopul, deși, indirect – sau chiar direct ‒, putea fi «fascinată» de el); noi suntem cei dintâi de după Potop, scăpați ca prin minune de marea devastare, devastați totuși de însuși faptul că am scăpat. Ar fi de dezvoltat această teorie a «supraviețuirii» (un lucru teribil de trist) ca fenomen generațional.” (Matei Călinescu)..

România: normalitatea ca utopie...„A scrie în şoaptă. Eu scriu aceste pagini cum ai vorbi în şoaptă. Aici, în România, fac eforturi să vorbesc numai în şoaptă (o şoaptă a sensului). Tocmai pentru că aici trebuie să te răsteşti, să te răţoieşti pentru a fi ascultat. În româneşte, scriu în şoaptă.“ (Matei CĂLINESCU)..

„În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare. Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici şi infinitezimale, şi de goluri de timp absorbante, amestecate esenţial haotic şi la care trebuie adăugate marile, mijlociile, micile false eternităţi ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, o cosmică, incomprehensibilă explozie. Îmi dau seama că pentru a trăi ai nevoie de energia inconştientă de a aştepta ceva, oricât de nedefinit. Când viitorul încetează să existe propriu-zis (de fapt, el nu există niciodată, fiind doar presupus), trebuie să reuşeşti să-ţi creezi microaşteptări. Microaşteptări cu aparenţe vag plauzibile, complet ireale. E greu, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai singuratec, din ce în ce mai apăsător.“ (Matei CĂLINESCU)..

„Încă o dată îmi dau seama că rămânerea mea aici m-a ferit de-o aproape certă sinucidere intelectuală şi psihologică, dacă nu chiar fizică. Dar, «rămânând», n-am optat pentru un alt fel de sinucidere?“ (Matei CĂLINESCU)„Un fel de jurnal acoperă răstimpul unei adânci prefaceri sufleteşti: perioada adoptării exilului şi cea a adaptării la el. Matei care intră în acest jurnal este diferit de Matei care iese. Nu doar cetăţenia americană, stabilitatea profesională şi crescânda recunoaştere academică îi separă pe cei doi Matei. Modificarea e mai adâncă şi, din acest motiv, ea poate furniza percepţiei noastre amorţite de conformism un foarte fin instrument de evaluare a lumilor pe care cele două voci (identități) le articulează şi din care se hrănesc. Cele două identităţi, adaugă autorul jurnalului, sunt separate şi de spaţiu, şi de istorie, şi de cronologie: prima este cea pe care o ignoră americanii, a doua este cea pe care o ignoră românii. Iar între ele stă «neclintita limbă» a exilului, care pentru Matei Călinescu a fost jupuire de viu.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)..

Traducere de Virgil StanciuCu un eseu despre „Oralitate în textualitate“ tradus de Anca Băicoianu, un capitol românesc despre Mateiu I. Caragiale și „Recitiri“ (Dilemateca)„În «Epilogul» cărții sale A citi, a reciti: Către o poetică a (re)lecturii (intitulată, în versiunea sa originală, Rereading), Matei Călinescu spune că a ajuns la ideea de a o scrie atunci când a recitit anumite texte pentru a le descoperi secretul. Prin nenumărate reflecții extraordinar de inteligente și ingenioase, mustind de informație istorică de calitate, Matei Călinescu reușește de fiecare dată să elucideze misterul, dar şi să arate că misterul textului literar nu este o criptografie, ci un mister consubstanțial. Iar acest mister ireductibil îndeamnă la recitire chiar cartea pe care o citiți. Faptul de a reciti nu este un moft: el decurge din caracterul infinit al textului literar. Or lucrurile care nu pot fi epuizate până la capăt au în ele ceva din esența vieții, astfel că o metodă a recitirii așa cum o practică Matei Călinescu este și un mod de a pune în lumină viața extraordinar de bogată a marilor texte literare. Cărțile studiate și analizate de Matei Călinescu învie, prin cartea sa, în sufletul nostru. Recitirea, în mâinile sale de hermeneut, se transformă într-un soi de «scris pe suflet», care însuflețește cartea citită și readuce la viață, în noi, lumea de gânduri și imagini a autorului dispărut. Recitirea poate fi, dacă e practicată cum ne-a învățat Matei Călinescu, un mijloc de a ne recăpăta trupurile la judecata de apoi a cititului veritabil.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI..

„Bântuiam ca o stafie melancolică locuri pe care le cunoscusem îndeaproape într-o viaţă anterioară şi mă simţeam esenţial vulnerabil, deşi mă ştiam protejat, dacă nu de acea invizibilitate sau transparenţă pe care şi-o pot alege spectrele, de faptul că devenisem irecognoscibil. După două decenii de absenţă eram într-un fel deghizat în propriul meu trup, în propria mea vârstă. Revenisem în România pentru câteva zile, dar adevărata întoarcere, mi-am dat seama, avusese loc pe alt plan, acela al scrisului, mai demult. Cartea noastră era nu numai, cum credeam, un nostos imaginar; era chiar întoarcerea în Itaca.ׅ“ (Matei CĂLINESCU)„Fusesem eu, fuseserăm noi doi, care ne întorceam în ţară după un lung sau mai puţin lung exil, aidoma unor Ulise, Telemah? Pentru a fi pe deplin înţeleşi ar trebui, înainte de «post-Odiseea» care se desfăşoară chiar în timp ce scriem aceste rânduri, să pomenim şi să încercăm să înţelegem întâmplările circumnavigaţiei noastre, înainte de prima sosire la Itaca şi, mai ales, jalea care ne-a cuprins atunci când, odată depăşită prima euforie a libertăţii, am înţeles că s-ar putea să nu mai revedem niciodată insula copilăriei.“ (Ion VIANU)..

„Modernitatea, în perioada formaţiei mele intelectuale, era un miraj primejdios. Întemeiată pe spiritul critic şi interogativ, pe îndoiala metodică în faţa autorităţii, pe individualism, ea nu putea avea nimic comun cu dogmatismul şi colectivismul primitiv impuse de poliţia ideologică orwelliană a vremii. Mai târziu, când regimul şi-a permis luxul a ceea ce nu putea fi decât o pseudomodernizare economică şi culturală, s-a putut discuta pentru o vreme despre modernitate şi despre tradiţiile ei în domenii limitate cum ar fi literatura sau artele. Subiectul tezei mele, poetica implicită a poeziei moderne sau, mai precis, istoria conceptului de poezie din care se legitima modernismul poetic internaţional, de la romantism până la suprarealism, reprezenta pentru mine ieşirea la lumina zilei a unei vechi pasiuni secrete, întărită de-a lungul anilor de liceu şi apoi de facultate, tocmai pentru că se opunea culturii oficiale, cenzurii, controlului ideologic. Puteam deci scrie despre poeţii pe care-i citeam din adolescenţă cu un entuziasm inexprimabil.“ (MATEI CALINESCU)..

„Eugène Ionesco a fost confruntat, încă din adolescenţă, cu o dilemă identitară – de natură familială, etnică, lingvistică şi, desigur, culturală (inclusiv literară, confesională şi politică) – transformată, curând, într-un conflict interior… Tânărul care se simţea exilat în România sa natală urma să-şi regăsească patria adevărată, spirituală, adică Franţa, şi cultura franceză, după o odisee de traumatisme «iniţiatice» care avea să dureze, intelectual vorbind, multă vreme… Devenind francez, Ionesco se simte liber să abordeze acele «probleme esenţiale» aşa cum le concepe el, ca ridicole şi tragice în acelaşi timp, începând cu aceea a limbajului şi sfârşind cu aceea a scandalului morţii. Suntem, spune el, esenţial comici: tragedia noastră existenţială vine tocmai de aici. În cultura franceză, lipsit de complexe, el descoperă că explorarea subiectivităţii sale celei mai profunde poate fi un mod de comunicare cu ceilalţi, cu singurătatea lor, cu neliniştile şi obsesiile lor; descoperă, cu alte cuvinte, că «fiecare e universal».“ (MATEI CĂLINESCU)..

„Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urmau să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continuă să fie pentru mine, un dar.“ (Matei CĂLINESCU)..

„S-ar zice: un Bal-Shem-Tov văzut de Sterne.“ (E.M. CIORAN)„Încercând să explic ideea de Lichter… tentativa de-a face incredibilul credibil, de a justifica poziţia cea mai dificilă, de a crea un «sfânt» din perspectiva unui necredincios, de a construi o psihologie şi o logică profetică dintr-o perspectivă sceptică. Succesul unei astfel de întreprinderi se măsoară după tentaţia finală a autorului de a se converti la filozofia personajului, care-i apare necesară, inevitabilă, de-un adevăr incontestabil.“ (Matei CĂLINESCU)„Matei Călinescu imagina, vizionar, un sistem social în care n-ar fi existat decât hoţi şi cerşetori. Hoţii ar fura de la cerşetori, cerşetorii ar cerşi de la hoţi şi totul ar merge strună. De unde ai ştiut, Matei, cum aveam să ajungem în aşa scurtă vreme?“ (Mircea CĂRTĂRESCU)..