Marin Preda

Recitesc insemnarile lui Marin Preda despre arta si observ doua categorii de obsesii: una se refera la posibilitatea operei de a recupera totalitatea fiintei umane, alta priveste actul de creatie ca atare. A scrie este pentru el, ca pentru Sartre, a descoperi sensul plenitudinii si al totalitatii care exista in om, a face ca individul sa se simta esential in raport cu universul. Preda nu-i un om al fragmentului, este un om al totalitatii, ca Malraux, Camus si, inca o data, ca Sartre...

Marele singuratic a fost o carte indelung elaborata, chiar daca nu constient, problematica ei a fost gandita de autor cu un sentiment de participare inca neintalnit in opera sa. […] Importanta acestui roman in intreaga creatie a lui Marin Preda poate fi estimata prin imprejurarea incontestabila ca tot ciclul a devenit imposibil de inteles in afara lui, ca arunca o lumina esentiala asupra volumelor din Morometii. […] De asemenea, Marele singuratic trebuie parcurs cu toate cartile lui Preda pe masa, ponderea lui si toata plasa de antinomii din constiinta lui Niculae, diferitele motive, enuntate uneori succint, ramase neexplicate, isi gasesc sensurile numai in contextul intregii opere. Asa stand lucrurile, critica noastra va trebui sa se obisnuiasca: Marin Preda a incetat de a mai fi obiect de cronica literara, cartile lui nu mai pot fi discutate independent. Ca orice autor cu univers artistic constituit, el se preteaza numai la dezbateri mai ample si mai bogate in consecinte pentru toata lumea. […]Marele singuratic este romanul „tematic“ al autorului (folosim termenul in sensul uzitat de Northrop Frye pentru tipul liric, pentru relatia directa dintre public si autor, indiferent de travesti). Este reluat aici motivul umanitatii perfecte, al refontei morale, in numele unei noi religii. […]Marin Preda s-a situat cu Marele singuratic in zona proxima a marii creatii. Detasarea lui de Niculae, de personajul cel mai drag al autorului, ascunde un sambure de extraordinar dramatism, este o rupere de sine dureroasa si care nu va ramane fara consecinte. Marin Preda a avut puterea de a scrie in plina forta creatoare o carte reprezentativa si ostila autorului ei, cartea despre care banuim ca insemna in constiinta lui un fel de carte a „vietii “ sale de artist si om social...

„Prin Moromeții, Marin Preda ne vorbește de țărani cum nu se mai vorbise până la el. Într-o literatură saturată, aparent, de materia vieții țărănești, această apariție părea imposibilă. Izvorul părea epuizat și o adevărată campanie pragmatică împotriva literaturii cu subiecte rurale contribuise și ea, decisiv, la consolidarea impresiei. Marin Preda ne descoperă totuși o lume inedită, scăldată într-o lumina solară care alungă tenebrele.” (Mihai Ungureanu)..

Prin Morometii, Marin Preda ne vorbeste de tarani cum nu se mai vorbise pana la el. Intr-o literatura saturata, aparent, de materia vietii taranesti, aceasta aparitie parea imposibila. Izvorul parea epuizat si o adevarata campanie pragmatica impotriva literaturii cu subiecte rurale contribuise si ea, decisiv, la consolidarea impresiei. Marin Preda ne descopera totusi o lume inedita, scaldata intr-o lumina solara care alunga tenebrele.Mihai UngureanuMorometii e povestea nu numai a taranului roman si a schimbarilor prin care acesta trece, ci o poveste actuala a romanului in general, al carui caracter este subliniat de umorul negru si conexiunea cu viata la sat. Morometii 2 a fost ecranizat in 2018 de Stere Gulea, film in care a pus la un loc scene si stari din mai multe carti ale lui Marin Preda. Fascinant e felul in care romanii de azi s-au regasit in film, faptul ca istoria pare a se repeta sub forme diferite, dar cu aceeasi esenta...

Contemporan cu ilustri colegi profesionisti si stimulat de febrila lor activitate, am scris prima mea opera importanta de imaginatie. Cu putine exceptii, evenimentele descrise in Risipitorii n-au fost traite de mine direct. La cele mai multe am asistat doar ca martor, altele mi-au fost povestite, iar altele pur si simplu le-am inventat. Universul astfel creat este vazut dinafara, confruntat si sustinut doar de cuceririle proprii in ceea ce priveste pasiunile. Proiectiile principale, ca si celelalte personaje care isi schiteaza doar destinul in aceasta carte nu sunt atat rodul observatiei directe, cat al reflectiei asupra propriei mele naturi, cu impulsurile proprii, succesive prin care am trecut in decursul anilor. Asadar, in primul rand, rod al reflectiei si, in al doilea rand, rod al observatiei obiective. Daca as fi izbutit sa aduc pe acelasi plan reflectia de ordin subiectiv cu observarea obiectiva, rezultatul ar fi fost, neindoielnic, asemanator cu cel din Morometii, lucrare ce intruneste aceasta elementara si greu de cucerit conditie a creatiei. Am totusi sentimentul ca Risipitorii e superior Morometilor, caci in acest roman este descrisa prima mea tinerete, pe un fundal, cred eu, mai deschis, mai putin particular si, in consecinta, mai accesibil si din punct de vedere strict estetic...

Romanul "Risipitorii" a apărut în 1962 și reprezintă pentru Marin Preda trecerea de la stilul epic indirect la stilul epic direct, acela care da posibilitatea autorului să-și exprime ideile fără a mai recurge la limbajul personajelor. Prozatorul știe mai mult decât eroii săi și, intervenind în dialogul cărții, devine el însuși un personaj și anume personajul cel mai bine plasat pentru a judecă pe celelalte și a da faptelor, la urmă, o viziune unitară, coerentă. Risipitorii constituie, deci, în multe privințe, o carte de experiment și faptul că Marin Preda a dat trei versiuni arată că la dificultățile demersului s-au adăugat și o nemulțumire de ordin estetic față de soluțiile inițiale. Așa cum se prezintă în formă definitivă, "Risipitorii" este romanul unei familii și, lucru nou la Marin Preda, romanul unui sentiment. El acoperă o mare arie socială și se întinde pe spațiul a două generații : părinții (Petre și Rodica Sterian, Toma Sterian) și copii (Constanța, Vale, Gabi, dr. Munteanu, Mimi Arvanitache). Materia romanului o constituie dramele copiilor și, analizându-le, talentul lui Marin Preda își regăsește forță lui reală...

Îi datorăm lui Marin Preda mai mult decât majorității istoricilor și filosofilor contemporani care reflectează asupa destinului românesc. Efectul relecturii romanelor, nuvelelor, scrierilor sale în general, este cel mai eficient antidot împotriva mitului „deșertului cultural” de care a fost suspectat spațiul românesc în cea de a două jumătate a secolului XX. „Starea de grație trăită de Marin Preda în timpul elaborării pătrunde și se păstrează în paginile cărții atât la nivelul viziunii (rareori o carte care să transmită cu mai multă forță o conștiință senină), cât și la cel textual, acolo unde lumina și seninătatea sunt două dintre motivele privilegiate. De altfel, încă de la început, autorul precizează că „eu nu vreau să povestesc aici „amintiri”, ci doar lucruri pe care le contemplu și azi cu un sentiment de neliniște că s-ar fi putut totuși să nu aibă loc, și atunci nici lumina care le însoțește azi în amintire să nu fi existat. „Aceste întâmplări nimbate în lumina sunt selectate din anii copilăriei, ai adolescenței și ai primei tinereți ( aproximativ intervalul 1934-1950), fiind distribuite în narațiune cu o mare libertate, mai degrabă după o tehnică a asociațiilor libere decât după un principiu cronologic, deși în această „dezordine” se întrevăd câteva simetrii, reveniri cu talc sau o durată privilegiată (iarna 1948-1949) care, chiar diseminată, funcționează ca un nod (dilematic) ce alimentează și leagă, deopotrivă, urzeala vieții și a cărții.” (Sanda Cordoș)..

[…] Dincolo de valoarea ei literara, Viata ca o prada este, indiscutabil, un laborator. Scriitorul a simtit ca trebuie sa ne dea noua, cititorilor sai, anume explicatii, sa ne introduca in secretele unei opere atat de larg cunoscuta si recunoscuta ‒ ceea ce si face. Dar, ce ciudat, desi iesim din aceasta carte cu un spor indubitabil de cunoastere, o parasim, chiar si la o a doua atenta lectura, cu noi perplexitati ‒ si aceste noi tulburari sporesc valoarea artistica a cartii. […] Ca Viata ca o prada constituie romanul unei vocatii scriitoricesti este indiscutabil; dar este tot atat de adevarat ca este si aventura unei constiinte ‒ procesul formarii constiintei, iar aceasta se intreaba si ne intreaba: Cum traim? De ce traim astfel? Cum sa traim? Un mare scriitor ‒ cu atat mai mult un scriitor national ‒ nu se poate multumi sa ne povesteasca intamplari, fie ele si foarte interesante si adevarate pe deasupra, ci el incearca sa-si puna, si sa rezolve in felul sau, intrebarile esentiale ale existentei. Daca eroul cartii trece prin intamplari extrem de dificile, cu o liniste interioara uneori de-a dreptul stupefianta, aceasta se intampla pentru ca el este in posesia unei ceritudini: vocatia sa literara. Sigur ca eroul si naratorul nu pot fi confundati, intre ei intinzandu-se un mare spatiu al realizarii, dar un scriitor nu poate extinde asupra eroului sau o liniste pe care acesta n-a avut-o...