Dragostea are 11 dimensiuni

Într-o fotografie de la nunta lui Jane Wilde cu Stephen Hawking, petrecută la Cambridge în vara lui 1965, tânărul fizician (avea 23 de ani) stă în picioare, la braţul miresei, sprijinindu-se uşor într-un baston. Fusese deja diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă căreia i se prezisese apropiatul deznodământ fatal. În anii următori, maladia lui Stephen progresează aproape în acelaşi ritm cu faima sa ca om de ştiinţă: mai întâi, tânărul fellow al Colegiului Caius de la Cambridge trebuie să recurgă la un scaun cu rotile, apoi îşi pierde definitiv vocea – imaginea genialului cosmolog paralizat, care vorbeşte prin intermediul unui computer, e bine cunoscută. Deşi a fost avertizată de la bun început asupra gravităţii bolii soţului ei, Jane crede că iubirea o va ajuta să depăşească orice dificultate. Naşte trei copii, îl îngrijeşte multă vreme aproape singură pe Stephen şi renunţă la orice carieră proprie. Cu trecerea timpului, dragostea ei se amestecă tot mai mult cu compasiunea. E infinit de mândră de succesele ştiinţifice ale lui Stephen, ceea ce n-o împiedică să-i vadă cu luciditate defectele. Se străduieşte să-i sprijine cariera şi să-i fie mereu loială. E conştientă că are sentimente materne faţă de soţul ei cel chinuit de boală şi adesea speriat ca un copil. După cum are şi resentimente... Dar asta nu înseamnă că l-ar putea părăsi vreodată.Până la urmă, dragostea cu multe faţete a lui Jane n-a fost de ajuns. Celebru şi bogat în urma milioanelor de exemplare vândute ale cărţii sale de popularizare a cosmologiei Scurtă istorie a timpului, Stephen Hawking cade sub influenţa – şi farmecele – uneia dintre infirmierele echipei medicale care-l asistă permanent. Îşi părăseşte familia şi după o vreme divorţează de Jane. Se pare că dragostea are, într-adevăr, 11 dimensiuni.„Din punct de vedere intelectual, Stephen era un gigant, care insista mereu asupra infailibilităţii sale şi al cărui geniu îl voi respecta mereu; din punct de vedere fizic, era neajutorat şi tot atât de dependent de mine ca şi copiii noştri după naştere. Îndatoririle mele faţă de el erau cele ale unei mame cu un copil mic, răspunzătoare pentru fiecare aspect al îngrijirii sale, inclusiv înfăţişarea – eram aproape o infirmieră... Proble-mele erau exacerbate de imposibilitatea de-a vorbi despre ele... Lipsa de comunicare devenise o forţă care ne înstrăina, coborând între noi o barieră de suferinţă.“ (Jane HAWKING)..