În dreptul scării principale, zeul acela străin zăbovi pentru a trage cu urechea, iar Colţ Alb rămase stană de piatră, pândind şi aşteptând. Scara ducea sus, la dascălul iubirii şi la fiinţele şi bunurile care îi erau cele mai scumpe. Colţ Alb se zburli, dar rămase în aşteptare. Zeul străin ridică un picior. Se apucă să urce scara.
În acel moment, Colţ Alb îl atacă. Se năpusti fără veste, fără ca măcar să mârâie înainte. Tâşni în sus şi, dintr-un salt, ajunse în spinarea zeului străin. Cu labele din faţă se prinse de umerii necunoscutului şi în acelaşi timp îşi înfipse colţii în ceafa lui. Rămase agăţat de el preţ de o clipă, suficient pentru a-l prăvăli pe spate. Ajunseră amândoi pe podea. Colţ Alb sări într-o parte şi, în timp ce omul încerca să se ridice, se repezi iarăşi la el, să-l sfârtece cu colţii.
