Ismail Kadare

Volumul de față se constituie din patru incursiuni exemplare în lumea absurdului totalitar, surprins cu instrumentele precise ale unui mare scriitor.Călărețul cu șoim, tabloul care împodobește salonul contelui Ciano din casa de vânătoare de la Lezha, în Albania, declanșează un funest și inexplicabil șir de violențe, iar blestemul său îi lovește întâi pe fasciștii italieni și apoi pe mai-marii regimului comunist de la Tirana. Cu Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei, Iarna la cafeneaua Riviera și Zborul cocorului pătrundem în intimitatea aparatului represiv albanez care macină, printre monstruoasele sale roți dințate, conștiințe și destine. Scrise la persoana întâi, aceste ultime trei proze au toate ingredientele ficțiunii lui Ismail Kadare: claritate, putere de analiză și un sarcasm inegalabil și amar...

Scris intre 1978-1981 si considerat una dintre capodoperele lui Ismail Kadare, Concert la sfarsit de iarna nu a putut fi publicat pana in 1988, la trei ani dupa moartea lui Enver Hodja, fiind considerat subversiv, sarcastic, antisocialist. In 1991, traducerea in limba franceza a fost declarata de revista Lire una dintre cele mai bune carti ale anului.  A spune despre acest roman ca evoca ruptura dintre Tirana si Beijing din anii 1970 ar fi exact, dar insuficient. In jurul acestui eveniment, Kadare desfasoara o compozitie imensa si fascinanta, unde viata de zi cu zi sub sapa de plumb comunist, intrigile din esaloanele inalte ale partidului, satira nemiloasa la adresa maoistilor occidentali, destinele incrucisate ale mai multor personaje ne duc de la farsa la tragedie, de la psihologie la metafizica, pe un fundal de istorie tumultoasa, shakespeariana. ..

O meditaţie melancolică asupra capriciilor istoriei şi a ravagiilor timpului, care destramă familii şi năruie realităţi aparent imuabile, Cronică în piatră urmăreşte destinul unui oraş din munţii Albaniei, ale cărui ziduri sunt zguduite de invaziile succesive pe care le aduce al Doilea Război Mondial. Microromanul Vremea nebuniei este continuarea, la câţiva ani după sfârşitul războiului, a poveştilor din oraşul Gjirokaster. Acest epilog nu marchează întoarcerea la normalitate, ci consfinţeşte schimbarea iremediabilă pe care au suferit-o oamenii, locurile şi vremurile...

Ismail Kadare este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii europene contemporane. În 2005 i s-a acordat primul International Man Booker Prize.O meditaţie melancolică asupra capriciilor istoriei şi a ravagiilor timpului, care destramă familii şi năruie realităţi aparent imuabile, Cronică în piatră urmăreşte destinul unui oraş din munţii Albaniei, ale cărui ziduri sunt zguduite de invaziile succesive pe care le aduce al Doilea Război Mondial. Microromanul Vremea nebuniei este continuarea, la câţiva ani după sfârşitul războiului, a poveştilor din oraşul Gjirokaster. Acest epilog nu marchează întoarcerea la normalitate, ci consfinţeşte schimbarea iremediabilă pe care au suferit-o oamenii, locurile şi vremurile...

Mai presus de toate, Dimineti la Cafe Rostand este o declaratie de iubire fata de Paris, Parisul visat in anii tineretii, la Tirana sau la Moscova, si Parisul real, unde Ismail Kadare a creat o mare parte a operei sale, si in acelasi timp o profesiune de credinta a scriitorului albanez, francez, european.Ideea de a scrie ceva despre Cafe Rostand imi venise atat de firesc, incat nu tin minte nici momentul si nici imprejurarile. Era un sentiment intre regret si recunostinta, asemanator cu acela pe care-l ai fata de sotia ta de o viata, care, fiindu-ti alaturi la orice, nu s-a bucurat, sau tie ti se pare ca nu s-a bucurat, de atentia cuvenita. In aceasta cafenea am scris sute de pagini si am facut tot atatea fise despre subiecte si motive diverse, fara a o pomeni niciodata. - AutorulVolum de memorii si reflectii asupra unor subiecte care tin atat de viata reala si de biografia subiectiva a scriitorului, cat si de procesul de creatie. Descoperirea orasului e o tema predilecta, cartea debutand chiar cu evocarea primei vizite la Paris a lui Ismail Kadare, la inceputul anilor 1970. Impartindu-si timpul intre Tirana si Paris in ultimele decenii, scriitorul si-a facut un ritual zilnic al vietii sale pariziene, diminetile petrecute la Cafe Rostand, avand in fata Jardin du Luxembourg. Ele sunt catalizatorul acestor texte care evoca experientele sale la Tirana si Moscova, prieteniile literare si iubirile de tinerete intr-o Albanie apasatoare si cenusie, dar si Premiul Nobel, Academia Franceza, tragedia greaca sau Macbeth, deambularile pe strazile Parisului sau intalnirile cu personalitati din lumea literara si artistica.Kadare vede viata acolo unde e: dincolo de cruzimea dictaturii, a cenzurii, a ideologiei, dincolo de disparitiile brutale, tradarile oamenilor si ale istoriei, de tertipurile sordide pentru supravietuire. Intelectualii, tinerii, oamenii obisnuiti dejoaca absurditatea respirand in aer liber. Inceputa in calmul parizian, aceasta evadare se disperseaza intr-o cronica multipla a amintirilor pestrite, in care, intre altele, Macbeth se confrunta cu biroul politic in versiune albaneza. - www.culture-tops.frKadare este un scriitor care exceleaza in descrierea erorilor si ororilor omenesti. [...] Nascut in Albania, dar stabilit de multa vreme la Paris, el este unul dintre putinii autori cu reputatie internationala care au reusit sa evite capcanele si scurtaturile comode ale unei insipide literaturi postmoderne si transculturale si ale caror carti raman cu adevarat originale, specifice, incomode. - The Guardian..

Romanul Firida Rusinii face parte din "ciclul otoman“, scris de Ismail Kadare in anii ’70, care ii ofera prilejul unei meditatii asupra opresiunii si a terorii intr-un stat totalitar. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, pe fundalul decaderii inevitabile a Imperiului Otoman, Ali Pasa din Ianina isi cladeste un principat independent. Pentru a preintampina extinderea rebeliunii, sultanul il pedepseste cu cruzime, expunandu-i capul in piata centrala din Istanbul, in firida destinata tradatorilor. Ismail Kadare reconstituie cariera acestui personaj misterios, nascut albanez, dar integrat perfect in mecanismul inselator al administratiei otomane. Ali Pasa - admirator al lui Napoleon Bonaparte, cu care a intretinut relatii diplomatice, si al poetului George Byron, pe care l-a gazduit in drumul acestuia spre Grecia - a dus o viata plina de fast, dar s-a comportat ca un satrap oriental, strivind fara mila orice tentativa de a i se contesta autoritatea. Fara sa-si propuna sa scrie un roman istoric, Kadare recompune cu detalii de mare finete atmosfera capitalei otomane, dominata de puterea absoluta a suveranului, precum si angrenajul cumplit caruia ii cad victime nu numai cei invinsi, ci si invingatorii...

Sub forma unor metafore extrem de puternice, precum legea absurdă a orbirii tuturor celor suspectați că ar avea darul deochiului sau construirea, în palimpsest, a Hagiei Sofia peste vechea biserică creștină, Kadare spune povestea unei lumi pline de cruzime, dar și de farmecul specific al tărâmurilor atât de încercate, încât istoria lor pare să țină de ordinul miticului și fantasticului. Parabole ale condiției umane, cele cinci nuvele istorice din acest volum dezvăluie aceeași scriitură profetică, epică a lui Ismail Kadare, care are în centru ținutul său natal: Albania. Un ținut al unei multitudini de popoare, limbi și religii care incarnează tragedia unei uri legendare.O lume deopotrivă parfumată, senzuală și de o violență teribilă se descoperă treptat în cele cinci nuvele din acest volum, caracterizat prin tensiune dramatică, atmosferă de basm oriental și erotism difuz. De la imaginea emblematică a Bisericii Sfintei Sofia, a cărei frumusețe îi face pe cuceritorii Constantinopolului să nu o distrugă, până la un vis de sultan furat din palatul acestuia, o lume a cruzimii și superstiției se dezvăluie cititorului. În puternicul Imperiu Otoman, teroarea e cuvântul de ordine, manifestată în toate formele sale – de la violența direct exercitată la variantele sale mai subtile, suspiciunea și nesiguranța, căci hotărârile sultanului sunt întotdeauna imprevizibile și chiar și cel mai aprig torționar se poate converti pe neașteptate în victimă. La granița dintre real și fantastic, nuvelele din Firmanul orb îl confirmă pe Ismail Kadare din cele mai puternice narațiuni ale sale...

Pe 23 iunie 1934, în atmosfera sumbră a Moscovei aflate sub teroare, Boris Pasternak primește un telefon în apartamenul său de pe strada Volhonka. Crede, mai întâi, că este o farsă cam nesărată a unui confrate. Dar se înșală. La celălalt capăt al firului este Kremlinul. Stalin cel temut ar dori să discute despre Osip Mandelștam. De răspunsul lui Pasternak pare să depindă soarta poetului aruncat în închisoare după ce a îndrăznit să-l ia în râs, în versurile sale, pe tiran. Patru ani mai târziu, Madelștam murea într-un lagăr de tranzit din Gulag.Încercând să reconstituie, într-un amețitor joc al oglinzilor, o convorbire încețoșată de trecerea anilor și de rolul și miza fiecăruia dintre martorii direcți sau indirecți, cea mai recentă carte a lui Kadare devine o meditație asupra responsabilității și adevărului, asupra fragilității și curajului, scrisă de un maestru al nuanțelor și dilemelor etice...

„De multă vreme visam să-mi construiesc propriul infern. Mă gândeam că e un proiect nemăsurat de ambițios, himeric, din moment ce vine după imaginile consacrate de vechii egipteni, Vergiliu, Sfântul Augustin și mai cu seamă Dante...“, declară într-un interviu Ismail Kadare. Iar infernul lui se ascunde între zidurile unui labirintic Palat al Viselor, terifianta instituție unde visele supușilor otomani sunt trecute printre pietrele de moară ale unui mecanism monstruos și cinic.Palatul Viselor, cea mai teribilă și mai nemiloasă caricatură a totalitarismului în descompunere, a apărut într-o primă variantă (Slujbașul de la Palatul Viselor) la Tirana în 1981 și a fost interzis de regimul comunist al lui Enver Hodja. Kadare își publică versiunea finală în 1990, la Editura Fayard, la scurt timp după emigrarea în Franța. Romanul împletește într-o poveste atemporală spaimele mentalității primi-tive cu delirul birocrației totalitare. Într-un timp incert (poate începutul secolului XX), sultanul Imperiului Otoman aflat în diso¬luție îngrădește libertatea supușilor, controlându-le visele prin intermediul unei misterioase instituții a puterii – Palatul Viselor. Aici se angajează tânărul Mark-Alem, descendentul unei puternice familii cu rădăcini într-o Albanie reală și mitică totodată, cel care primește sarcina kafkiană de a trece prin filtrul interpretării alegoriile și enigmele onirice ale unei împărății întregi. Cerc după cerc, ca într-un alt infern dantesc, tânărul ajunge până în vârful ierarhiei puterii de unde supraveghează mecanismul poliției in¬conștientului. Însă, inevitabil, fatalismul balcanic îl împinge tot mai aproape de prăpastia îndoielilor: oare un stăpân ab¬solut, chinuit de spaima de a nu intra el însuși în hățișul propriei mașinării demonice, nu va sfârși într-o bună zi condamnat de un vis anonim la dizgrație și uitare?..

„Păpușa” este cartea dedicată celei mai apropiate ființe din viața scriitorului, pe care, în mod paradoxal, Kadare declară că nu a înțeles-o niciodată pe deplin. O călătorie emoțională spre tinerețea și copilăria acestei figuri insondabile, de-a lungul căreia autorul își descoperă treptat povestea propriei deveniri.Întorcându-se în realitatea apăsătoare a orașului natal, Gjirokastra, scriitorul pătrunde în intimitatea relațiilor unei familii albaneze tipice, o lume plină de mister și eresuri medievale. De tradiții crude și blândețe. De iubire neîmpărtășită și naivități revoltătoare. Printre rânduri, așa cum ne-a obișnuit, Kadare scrie cronica violentă a intrării și ieșirii Albaniei din comunism. Păpușa este, în primul rând, o carte autobiografică, sinceră și duioasă, iar personajul în jurul căruia se circumscrie această construcție barocă, fină și lunecoasă ca mătasea, nu e altcineva decât Hatidje Dobi, mama scriitorului...

Ismail Kadare este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii europene contemporane. În 2005 i s-a acordat primul Man Booker International Prize, în 2009, Premio Príncipe de Asturias de las Letras şi în 2015, Jerusalem Prize. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste patruzeci de ţări.„Eu, călugărul Gjon, fiul lui Gjorg Ukcama, ştiind că pre limba noastră încă nimic nu s-a scris despre podul de peste Ujana cea Rea, ba chiar continuă să se vorbească despre el vrute şi nevrute, mulţime de scorneli şi vorbe mincinoase, acum, când podul a fost deja isprăvit şi chiar stropit în trei rânduri cu sânge, la temelie şi pe culme, m-am hotărât să-i aştern cronica pe hârtie…“În primăvara lui 1377, pe malul râului Ujana cea Rea, la debarcaderul plutaşului, un necunoscut cade scuturat de convulsii. Semn dumnezeiesc, conchide imediat unul din călătorii martori ai întâmplării. Călugărul Gjon se îndoieşte de mesajul divin, dar lucrurile sunt de-acum puse în mişcare. Contele Gjika, stăpânul locului, permite construirea unui pod de piatră, care să-i „pună căpăstru“ Ujanei. Însă apa nu pare să-şi accepte înfrângerea, iar picioarele podului, la care lucrează con­structorii ziua, se surpă noaptea. Să fie mâna celor care administrează plutele şi nu vor să-şi piardă câştigurile, sau podul are nevoie, cum spune străvechea baladă balcanică, de zidirea unui om între pietrele sale? Indiferent de răspuns, podul cu trei arce se întemeiază pe crimă. În cronica lui, călugărul Gjon Ukcama spune povestea podului, consemnând „minciuna, adică ceea ce se vede, şi adevărul, cel care nu se vede“ şi desluşind în faptele înfricoşătoare semnele funeste ale unei tragedii mult mai mari care ameninţă Bizanţul şi Balcanii.Rodica Grigore, „Ziduri, poduri, adevăruri“ (Cultura, martie 2015)..

Publicat in iunie 1991 in Franta, la aproape un dupa ce autorul parasise Albania, volumul Povara crucii este un rechizitoriu al celui mai dur comunism european, cel albanez. Ismail Kadare face o cronica amara a anilor 1960-1990, cei mai fertili din cariera sa, dar si perioada in care dominatia statului dictatorial s-a impus total in literatura si arta. Foarte putini au fost scriitorii care au reusit sa razbata prin ochiurile inguste ale plasei ideologice, iar Kadare a fost unul dintre ei. In ciuda constrangerilor, fricilor, marturisite sau nu, a concesiilor. Povara crucii este un inventar al miscarilor tactice neasteptate, al zigzagului continuu si derutant din razboiul, rareori fatis, dintre scriitor si stat, in care fiecare rand scris trebuia platit cu o umilinta, cu o retragere, cu un compromis, dar totusi in absenta "marelui compromis" la care au ajuns atat de multi scriitori, fara o predare neconditionata, fara o pactizare cu regimul. In ultima instanta, Povara crucii este un drum al calvarului cristic, parcurs de un scriitor celebru brat la brat cu opera sa, sub biciul nemilos al dictaturii. Uneori mi se parea ca, asa cum spadasinul isi impinge adversarul pe terenul care-i este favorabil, tot astfel si eu atrasesem tiranul pe terenul literaturii, acolo unde ma simteam in largul meu, iar el, indiferent de simtul artistic rafinat pe care-l avea, nu putea fi decat un amator. Acolo, in camp deschis, departe de garzi, de curteni, de doctrina si de dictatura, aveam impresia ca-l pot invinge. Asa incat sa-i pun masca. Apoi chiar ea avea sa-l tina prizonier. Acolo deci, pe campul binecuvantat, la picioarele templului, absolut singur, acolo as fi putut sa-l pun la pamant. Cuvantul "singur" imi parea atunci prezent peste tot. Nu era doar titlul romanului, il aveam in mine, era pe buzele prietenilor si dusmanilor mei (Cum de ai pus aceasta "singuratate" chiar in titlu? Asta a fost chiar prima observatie. Dupa care au tacut toti. Cum se parea, tiranul insusi isi acceptase singuratatea.) Chiar si eu, desi aveam prieteni multi si devotati, tot singur as fi fost acolo, in camp deschis. Si, indiferent cata incredere aveam in arta mea, inima imi spunea uneori ca nu era exclusa posibilitatea ca monstrul sa ma atace intr-o clipa. - Ismail Kadare..

Cina blestemată dezvoltă metafora unei lumi absurde, lipsite de speranţă, unde morţi şi vii, torţionari şi victime, puternici şi slabi se amestecă, prinşi deopotrivă în malaxorul istoriei. Implacabilă, o singură lege reglementează viaţa din Gjirokastra, cea a miturilor care sustrag evenimentele vieţii cotidiene şi le consacră, transformându-le într-un palimpsest de poveşti exemplare. Roman inclus pe lista scurtă a Independent Foreign Fiction Prize 2013.Pe 16 septembrie 1943, în Gjirokastra ocupată de trupele naziste, doctorul Gurameto îl primeşte într-o seară la masă pe colonelul Fritz von Schwabe, decorat cu Crucea de Fier, pe care îl cunoaşte, se pare, din vremea studenţiei. În urma acestei cine, armata germană îi eliberează pe localnicii luaţi ostatici, printre aceştia numărându-se şi un evreu. În aparenţă, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat în timpul acelei cine, ce s-a vorbit, dacă doctorul Gurameto e un erou ori un trădător, şi nici măcar dacă Fritz von Schwabe este cu adevărat cine pretinde că este. Însă zece ani mai târziu, când Stalin declanşează persecuţia împotriva medicilor, trecutul este dezgropat, iar Gjirokastra devine teatrul tragic al unei anchete absurde, care, în loc să desluşească enigmele trecutului recent, dezgroapă şi altele, străvechi."În această istorie dramatică, pe care Kadare ne-o spune într-o poveste cu un nimb fantastic, în manieră balcanică, sunt amintite atrocitățile comise în timpul epurărilor staliniste, când Albania a fost marioneta jalnică a unei ideologii criminale.“ (L'Express)Vlad Adăscăliţei, „Noi suntem fiii lui Stalin“ (Postmodern.ro, octombrie 2013)..

Romanul Firida Rușinii face parte din „ciclul otoman“, scris de Ismail Kadare în anii ’70, care îi oferă prilejul unei meditații asupra opresiunii și a terorii într-un stat totalitar. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fundalul decăderii inevitabile a Imperiului Otoman, Ali Pașa din Ianina își clădește un principat independent. Pentru a preîntâmpina extinderea rebeliunii, sultanul îl pedepsește cu cruzime, expunându-i capul în piața centrală din Istanbul, în firida destinată trădătorilor. Ismail Kadare reconstituie cariera acestui personaj misterios, născut albanez, dar integrat perfect în mecanismul înșelător al administrației otomane. Ali Pașa — admirator al lui Napoleon Bonaparte, cu care a întreținut relații diplomatice, și al poetului George Byron, pe care l-a găzduit în drumul acestuia spre Grecia — a dus o viață plină de fast, dar s-a comportat ca un satrap oriental, strivind fără milă orice tentativă de a i se contesta autoritatea. Fără să-și propună să scrie un roman istoric, Kadare recompune cu detalii de mare finețe atmosfera capitalei otomane, dominată de puterea absolută a suveranului, precum și angrenajul cumplit căruia îi cad victime nu numai cei învinși, ci și învingătorii...

Cel mai cunoscut roman al lui Ismail Kadare, tradus în peste 40 de țări, Generalul armatei moarte este o cutremurătoare poveste atemporală despre vinovăție – personală și colectivă – și destin, definitorie pentru  întreaga opera a scriitorului albanez. În 1983, a fost ecranizat în regia lui Luciano Tovoli, avându-i în distribuție pe Marcello Mastroianni, Michel Piccoli și Anouk Aimée.La 20 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un general italian este trimis în Albania pentru a recupera și repatria rămășițele soldațiilor căzuți în luptă. Ajuns acolo, întâlnește un general german sosit într-o misiune similară. Călătoria, proiectată într-o atmosferă onirică, în timpul căreia încearcă să își îndeplinească sarcina – o datorie de onoare față de cei care și-au pierdut viața –, se transformă într-o explorare de sine și o coborâre în infern...

Ismail Kadare este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii europene contemporane. În 2005 i s-a acordat primul International Man Booker Prize.În Albania secolului al XV-lea, războiul bate la ușă. Locuitorii cetății de scaun și-au ales soarta. Nu au primit pacea otomană, pe care solia sultanului le-o promitea în schimbul abjurării, iar acum așteaptă riposta neîntârziată a imperiului. Iar odată cu primăvara sosește și imensa armată turcă, înaintând leneș și inexorabil spre fortăreață. Capitularea, se pare, nu e decât o chestiune de timp. Dar acest timp, infim în durata istoriei, este nesfârșit pentru cei prinși în încleștarea în care se înfruntă două lumi. Stelele consultate de astrolog rămân tăcute. Imamii prevestesc victoria, iar poetul orb plânge în versuri prăpădul. Unde e adevărul? Ce să scrie cronicarul oștirii? Un lucru e sigur: indiferent de care parte se va înclina balanța în săptămânile, apoi lunile de asediu și de arșiță, cadențate de bubuitul înnebunitor al tobelor, și eroii, și lașii vor avea aceeași soartă.„Un roman-cronică de un realism perfect și nemilos, tensionat, transformat în mit de bogăția simbolurilor și amintindu-ne astfel de Troia.” (Le Monde)..