Dacă nu citești la timp, înțelegi prea târziu.
Hunedoreştii. O familie europeană

Hunedoreştii. O familie europeană

Ediția a II-a, revăzută și adăugită, publicată cu ocazia Anului Iancu de Hunedoara (2026), în colaborare cu Editura Academiei Române - Centrul de Studii Transilvane.Omagiu editorial „ultimului mare cruciat european”, Iancu de Hunedoara (1407-1456), la 570 de ani de la trecerea în eternitate, sub egida Fundației Transilvania Leaders.Pe copertă și la forzaț: Ludwig Rohbock (1824-1893), Castelul Corvinilor, litografie. A‐i revendica azi pe Hunedorești după criterii etnice ar fi o mare eroare, tocmai pentru că ei au fost personalități situate deasupra popoarelor și națiunilor medievale. Istoriografia românească a avut, încă de la începuturile sale, o aplecare specială spre cunoașterea  istoriei familiei de Hunedoara. Pe de o parte, calitatea de român a multora dintre membrii familiei respective este consemnată direct în numeroase izvoare, iar pe de altă parte, cei mai mulți dintre protagoniști s‐au născut, au trăit, s‐au afirmat și au fost înmormântați în Transilvania ori au avut strânse legături cu Transilvania, care este o regiune istorică cu o imensă proporție etnică românească, un voievodat, un principat, o zonă distinctă, devenită ulterior parte integrantă a României. Mai mult, cariera politico‐militară a celor doi protagoniști ai familiei se împletește și cu istoria Țării Românești și a Moldovei. Mentalitatea romantică - așa cum s‐a întâmplat la toate popoarele - a integrat faptele glorioase ale personalităților românești medievale în tradiția națională, a transformat aceste personalități în eroi naționali, conferindu‐le o aură de glorie, precum și calitatea de „părinți ai patriei”. Imnul național al României, „Deșteaptă‐te, române!”, cu versurile sale compuse la 1848 de poetul revoluționar transilvănean Andrei Mureșanu, îi evocă între acești „părinți ai patriei”, exponenți ai națiunii române, pe Mihai Viteazul, principe‐erou creștin și primul unificator al Principatelor (provenit din Valahia), pe Ștefan cel Mare, principe‐erou creștin, cu aură de sfânt încă din timpul vieții (provenit din Moldova), și pe Corvini, eroi‐creștini apărători ai creștinătății, voievozi, guvernatori și regi (proveniți din Transilvania sau cu viața desfășurată în Transilvania). Versul sună mobilizator („Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine, / Româna națiune, ai voștri strănepoți...”) și exprimă mai degrabă idealurile și viziunile secolului romantic și național decât realitatea istorică. Cam așa s‐au petrecut lucrurile la toate popoarele europene, istoria fiind chemată să legitimeze prezentul diferitelor generații. Istoricii au însă menirea să descifreze istoria în funcție de surse și să explice inclusiv transformarea unor personalități ale trecutului în eroi naționali sau în figuri legendare. Din moment ce domeniul de la Hunedoara, primit de Voicu ca danie Regească în 1409, din moment ce acest cel mai impozant și reprezentativ castel gotic‑renascentist, cel de la Hunedoara, din moment ce locul nașterii regelui Matia (Cluj) și locul înmormântării lui Iancu (Alba Iulia) se află toate pe teritoriul României, este justificat acest interes local pentru tema noastră, interes care pornește încă din secolul al XV‑lea. În plus, o mare parte din sursele - mai ales documentare - privind familia de Hunedoara se află tot în arhivele din România sau în cele străine (mai ales din Ungaria) referitoare la români. Evident, cartea aceasta nu s‑ar fi putut scrie fără cercetările laborioase ale celorlalți istorici români interesați de temă, ale istoricilor unguri, germani, austrieci și ale altora, fiindcă istoria, ca și viața, nu are limite și nu trebuie să se scrie după alt criteriu decât cel al adevărului omenește posibil. Dar, fiind viață trăită de oameni, istoriei nu‑i este străin nimic din ceea ce este omenesc, prin urmare nici sentimentele și nici greșelile. Astfel că, în ciuda considerațiilor de mai sus despre etnicitate, a precauțiilor mele de istoric și a dorinței sincere de a fi și de a rămâne obiectiv, am scris această carte ca istoric român. Nici nu aș fi putut altminteri, în condițiile în care soarta a vrut să fiu român. Să pornim, astfel, împreună, cu mintea și cu sufletul, la descifrarea aventurii prin lume a Hunedoreștilor! - Ioan-Aurel Pop..


16000 lei

În stoc
Prezentul din trecut

Prezentul din trecut

Stimate Confrate, esti un intelectual ales. Profesorul este dublat de istoricul inzestrat. Cunostintele ii confera o baza stiintifica solida. Stapanesti temeinic si poti utiliza trei limbi de circulatie internationala si alte doua le poti folosi practic. Ai o personalitate puternica si o energie corespunzatoare. Esti un istoric militant, dar totodata si un organizator, un manager innascut, dornic necontenit de a zidi. Totdeauna in mijlocul problemelor, multiprezent si in acelasi timp inarmat cu tact si cu masura, desi intransigent in actiuni, stii sa le infatisezi intr-un vesmant de amabilitate fireasca. In ochii nostri, ai celorlalti, te infatisezi cu un ton linistit, dar intemeiat pe competenta, si-ti sustii pozitiile cu fermitate, nesovaitor. - Dan BerindeiExcelenta introducere in Istorie si in rostul studierii ei, Prezentul din trecut este opera unui om care stie ca "nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii nostri, nu este fara radacini". Eleganta frazei, datorata starii de veghe in fata cuvintelor limbii romane, si claritatea argumentelor decurgand din indelunga aplecare asupra hrisoavelor au acum si sansa unei atragatoare puneri in pagina, cu splendide imagini adaugand si ele un plus de caldura informatiei.De la Antichitate la Scoala Ardeleana, cartea ne insoteste intr-o expeditie palpitanta de cunoastere si re-cunoastere identitara. Istoria este povestea legitimatoare a unui neam, dar si a tuturor neamurilor laolalta, iar adevarul ei depinde de onestitatea celui care o spune. Prezentul nu poate fi intreg fara asumarea lucida si dreapta a trecutului. Iar trecutul poate fi cunoscut prin cercetarea izvoarelor cu ajutorul unor instrumente complicate descrise acum pe inteles. Lucian Blaga stia ca istoria si aerul, desi le putem uita greutatea, sunt realitati fara de care viata nu e posibila. Ioan-Aurel Pop spune ceva in plus: istoria e o temelie pe cat de ferma, pe atat de miscatoare, careia, daca o ignoram, ii vom suporta nestiutori rafalele uneori ucigase...


9490 lei

În stoc
Re de Dacia. Un proiect de la sfârşitul Evului Mediu

Re de Dacia. Un proiect de la sfârşitul Evului Mediu

În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei şi – ulterior – al Croaţiei dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creştinătăţii, de la începutul primăverii anului 1496 şi până după bătălia de la Mohács (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârşitul Evului Mediu (şi nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuşi Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor.Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puţin şapte ani apariţia numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost aşezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) după regii Ungariei (Matia Corvin) şi Poloniei (Cazimir al IV-lea) şi înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir şi mai apoi şi rege al Ungariei) şi a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaş măcar peste Bosnia şi Croaţia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croaţiei, Ioan devenind şi nobil şi cetăţean al Republicii în anul apariţiei venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin (după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondenţa cu monarhul de la Buda şi Viena), cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el dăruindu-i lui Ştefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetăţii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată şi de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relaţiile dintre Matia şi Ştefan, în vederea congresului antiotoman plănuit pentru acel an (şi amânat pentru 1490). De altminteri, „dacii” făceau parte din efectivele cruciate răsăritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar şi după dispariţia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – născută împreună cu coroana regală a Rusiei promisă de Inocenţiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ştefan şi aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendată câtă vreme Ştefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (până pe la 1494) cât și cu Ioan Corvin (până la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului că domnul Moldovei nu a acceptat să-l susţină până la capăt pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declanșat pentru că Ştefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei.În acest răstimp, Ştefan, al cărui cuscru – de la 1489 – era şi Bartolomeu Drágffy, urmaşul Drăgoşeştilor şi voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii veneţiene, ale Ducatului Bavariei şi ale Casei de Habsburg. Titlul era însă firesc pentru Ştefan, cel datorită căruia, la sfârşitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima dată după răscoala din vara lui 1467 şi bătălia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiași an.Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel puţin tolerat de către Înalta Poartă, în anul de cumpănă 1497 Ştefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentanţilor Romei şi Veneţiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (şi co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) şi sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichităţii (precum Boemia, Cehia de astăzi, ridicată pornind de la boii celți din vremea lui Cezar), pare să nu fi avut conotații etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) și după moartea lui Ștefan (iulie 1504) patru și nu doar trei entități distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) și Oltenia („Valahia Mică”). Ulterior însă, legătura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” și români avea să devină evidentă, mai ales în mediile savante și politice internaționale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în această formă – au râvnit rând pe rând şi chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab şi Ştefan al IV-lea (Ştefăniţă). Dacia a dispărut când Petru al IV-lea Rareş a ales să-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La rândul ei, Ungaria a dispărut dintre statele registrelor veneţiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Veneţiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit să stăpânească toate pământurile legate de Carpaţi şi de Dunărea de Mijloc şi de Jos, el fiind însă eliminat – tot fără conotații etnice și confesionale – de către susţinătorii lui Ioan Zapolya şi Petru Rareş.Prin urmare, Dacia s-a născut în vremea în care Matia Corvin dorea să salveze ce se mai putea salva din moştenirea sa. Din moment ce timpul și împrejurările nu-i îngăduiau mai multe, regele plănuia, pe de o parte, să împartă Uniunea Polono-Lituaniană între el, Cavalerii Teutoni şi Ivan al III-lea și să ofere, pe de altă parte, Ungaria propriu-zisă Casei de Habsburg, câtă vreme lui Ioan Corvin îi rămâneau măcar Bosnia şi Croaţia, iar lui Ştefan al III-lea cel Mare Transilvania. Dacia a premers cu aproape un secol „luptele pentru supremaţie” dintre Sigismund Báthory şi Mihai Viteazul. Dacia este anterioară schimbărilor aduse de către Reformă, ea provenind din vremea în care creştinii din aceste părţi aveau numai două confesiuni creștine, cea latină, apuseană sau romană (statornicită ulterior drept „catolică”) şi cea greacă, răsăriteană sau bizantină (cunoscută apoi drept „ortodoxă”). Dacia vine din zilele în care – de prin 1498-1499 (când Maximilian I îl socotea pe Ştefan al III-lea stăpân peste „jumătate din Ungaria”) – călugării de la Putna îl pomeneau pe Matia, cel care-l „dăruise” pe Ştefan în „Ţara Ardealului”, în rând cu membrii familiei domneşti, şi ştergeau „înşelăciunea” făptuită de „latini” la „Florenţia” (adică la conciliul de la Ferrara-Florenţa, 1438-1439). Dacia s-a înfiripat nu dinspre nord sau sud, ci dinspre vest şi est, în chip oarecum firesc, după ce, de dinainte ca Iancu de Hunedoara, tatăl lui Matia (nenăscut pe atunci), să se ridice, Roma încredinţase Sucevei viitorului ei „atlet” – ca și Iancu – Ştefan (şi el probabil încă nenăscut) pe creştinii de rit „grec” din părţile răsăritene ale Regatului Ungariei (1436).După anii 1500, Dacia și regele său au rămas nu numai ca amintiri împrospătate din când în când în cancelarii, dar și ca realități atribuite unor personalități marcante, de la Mihai Viteazul până la Horea, care intenționau sau încercau să ridice energiile poporului român, să făurească sinteze panromânești. Planul „regatului dacic” renaște pe suport etnic românesc în epoca mișcărilor de emancipare națională din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și din prima parte a secolului al XIX-lea. În preajma anilor 1800, deopotrivă actorii interni români și externi din regiunea central-răsăriteană și sud-estică a Europei vorbeau și scriau despre (re)facerea unui Regat al Daciei, alcătuit din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ideologia daco-românismului i-a cuprins pe mai toți intelectualii patrioți din perioada prepașoptistă, animați – dincolo de inerentele clișee romantice și liberale – de o realitate care era conștientizată de tot mai mulți: pe locul anticelor alcătuiri se formase un popor cu rădăcini daco-romane, vorbitor de limbă neolatină, adevărat moștenitor al Daciei. Această Dacie (preromană, dar mai ales romană), chiar dacă s-a retras la un moment dat din memoria colectivă, a fost reînviată de la Renaștere încoace, pentru ca, după cumpăna secolelor al XV-lea și al XVI-lea, să nu se mai piardă niciodată și să alimenteze constant construcția națională modernă a românilor și a României. În tot acest edificiu, momentul deceniilor 1490-1530, moment în care „regele Daciei” și „Dacia” au făcut carieră diplomatică internațională pe fondul apărării „Republicii Creștine” cu forțe reunite ale Apusului și Răsăritului, merită o atenție specială, mai ales că unul dintre protagoniștii săi a fost Ștefan cel Mare, cel mai important principe român din Evul Mediu, dar cu aspirații clare îndreptate spre Lumea Modernă. (Autorii)* * *Ioan-Aurel Pop, membru titular al Academiei Române și profesor al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor și coautor a peste șaptezeci de cărți, tratate și manuale și a peste cinci sute de studii și articole, dintre care mai recente sunt Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Delath with the Orthodox and Catholic Ideas (The Edwin Mellen Press, Lewiston – Queenston – Lampeter, 2014), A Short Illustrated History of the Romanians (Editura Litera, București, 2017). I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea a 10 universități din țară și străinătate. Este membru al unor academii și societăți savante străine, între care Academia Europeană de Știință și Artă de la Salzburg (Austria), Academia Națională Virgiliană din Mantova (Italia), Ateneo Veneto din Veneția (Italia), Academia Europeană de Științe, Arte și Litere din Paris (Franța). A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria, precum și director al Institutului Cultural Român din New York (SUA) și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Din 1993 este director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca al Academiei Române.* * *Alexandru Simon, membru al Global Young Academy (Leopoldina – Berlin – Brandenburgische Akademie der Wissenschaften, Berlin), cercetător la Academia Română, Centrul de Studii Transilvane (Cluj-Napoca), şi la Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul pentru Studierea Populaţiei (Cluj-Napoca), este autorul şi coautorul a zece cărţi şi aproximativ o sută de studii, precum şi editorul şi coeditorul a douăzeci de volume de studii, dintre care amintim recent apărutele cărţi, AL WA: Prinţul Negru al Vlahiei şi vremurile sale şi Al treisprezecelea apostol: valachorum regu­lus (ambele la Cluj-Napoca, în 2017). Profesor şi lector invitat la universităţi din Anglia, Austria, Germania, Polonia sau Ungaria. Cercetări în arhivele şi bibliotecile din Aachen, Budapesta, Florenţa, Genova, Innsbruck, Londra, München, Paris, Praga, Vatican, Veneţia, Viena şi Zagreb...


5300 lei

În stoc
Reforma protestantă în Transilvania secolului al XVI-lea

Reforma protestantă în Transilvania secolului al XVI-lea

Ilustratii de Ludwig Rohbock. Cuvant-inainte de Ioan ChirilaVolum aparut sub egida partenerilor nostri: Institutul de Istorie „George Baritiu” al Academiei Romane si Fundatia Transilvania LeadersPe coperta: Ludwig Rohbock, Cetatea Deva dinspre Apus, litografie colorata, Biblioteca Academiei Romane, Cabinetul de Stampe„Etnia si confesiunea s-au sustinut reciproc si au interferat si in Transilvania, mai ales incepand cu epoca Reformei.«Toleranta» transilvana a insemnat (in functie de realitate, dar si de interpretarea fiecaruia) acceptare si respingere in acelasi timp, incluziune (primire) si excludere, egalizare si segregare, dand societatii o forma de functionare sui generis. Transilvania a fost o regiune de interferenta dintre Apus si Rasarit si nu o linie de separatie a celor doua arii de civilizatie ale Europei, cea latina, apuseana, si cea bizantina, rasariteana. Aceste arii s-au intrepatruns, nu de putine ori maghiarii, sasii si secuii preluand caracteristici rasaritene, asa cum romanii s-au lasat influentati de particularitati apusene. Cartea de fata isi propune sa arate si felul in care s-a putut produce acest lucru in secolul al XVI-lea in viata spirituala a regiunii respective, in context european.” – Ioan-Aurel PopLucrarea domnului academician Ioan-Aurel Pop ne ofera o radiografiere obiectiva a acestui ev istoric, reliefeaza magistral dinamica confesionala a Transilvaniei si pune in fata cititorului perspectivele misionare distorsionante, cel mai adesea, pentru elementul autohton. Poate fi un manual de convietuire, dar, in acelasi timp, si un semnal menit sa ne trezeasca, pentru a nu uita nici de fermitatea credintei, nici de dorul unitatii pancrestine (Ioan 17: 21). Este un veritabil ghid de intelegere a secolului al XVI-lea in Transilvania si a unor decizii si proiecte imperiale menite sa tempereze unele excese dietale. Un model analitic, un fond documentar justificativ si o sinteza edificatoare pentru cautarea si regasirea radacinilor romane, latine, ale neamului nostru. – Ioan Chirila..


15000 lei

În stoc
România. Argumente istorice

România. Argumente istorice

ROMANIA. ARGUMENTE ISTORICE DE IOAN-AUREL POP Editie ilustrata. Cu un cuvant-inainte al autorului. Fresce de Costin PetrescuAntologie gandita de Vasile George Dancu. Medalion biobibliografic de Alina HucaiOmagiu editorial: Academician Ioan-Aurel Pop 70 (n. 1 ianuarie 1955, Santioana, Cluj), aparut sub egida Fundatiei Transilvania LeadersDespre autor: IOAN-AUREL POP este Academician, Profesor universitar, Doctor in Istorie, Presedintele Academiei Romane, multiplu omagiat cu titlul de Doctor Honoris Causa si recompensat cu cele mai inalte distinctii ale statului roman, moldovenesc, francez si italian, personalitate recunoscuta si apreciata la nivel international.Despre artist: COSTIN PETRESCU este pictor, arhitect, Profesor universitar, creatorul „Marii Fresce a Neamului” de la Ateneul Roman. „Costin Petrescu are meritul de a fi scris cu imagini istoria romanilor si de a fi lasat urmasilor o cronica ilustrata a trecutului ca o punte spre viitor. Istoria in imagini ajunge mai repede in mintea si inima privitorului decat ajunge textul scris.” - IOAN-AUREL POPINVITATIE LA LECTURAEste firesc ca romanii sa invete, mai intai, istoria lor, pentru a pretui celelalte popoare si valorile acestora.Numai iubindu-ti patria, poti iubi si patriile altora, respectand omul de pretutindeni si umanitatea in general. Dupa 1989, multi au confundat comunismul cu iubirea de patrie, au identificat nationalismul (in intelesul sau vechi, de dragoste pentru propria natiune) cu xenofobia (ura fata de straini) si i-au invatat pe tineri ca este rusinos a crede in patrie, in patriotism, in valorile transmise de stramosi. – IOAN-AUREL POPCitim elogiile sale atent cumpanite la marile figuri ale culturii nationale si argumentele sale ferme despre legitimitatea sentimentului national. E prezent pretutindeni, in fiecare litera, ardeleanul, „de veghe” la statura „invatatei Transilvanii”, lucrand la durarea ei, fiindca ii stie durerea. Ioan-Aurel Pop este autor si coordonator de impresionante spectacole ale radacinilor noastre – intrepatrunse cu ale altor neamuri, dar pastrandu-si autonomia si specificitatea. – IRINA PETRASAcademicianul Ioan-Aurel Pop este istoricul roman framantat de problemele omenirii. Pentru el, schimbarile societale prefigurate de evenimentele locale, regionale si globale de la sfarsitul secolului al XX-lea si inceputul secolului al XXI-lea au fost un motiv de subliniere si atentionare asupra rolului spiritualitatii si culturii in procesele transformative petrecute in trecut, derulate in prezent si asteptate in viitor. Desi s-a proclamat un istoric medievist, universitarul clujean pare, mai degraba, influentat de spiritul umanist al Renasterii, pe care-l prezinta adesea in ipostaze ale istoriei europene, dar mai ales prin interactiunile cu istoria medievala si premoderna romaneasca. Dintr-o astfel de perspectiva detectam si inclinatia sa de a sublinia repetat realizarile Scolii Ardelene si, nu de putine ori, da semnalul ca-si identifica menirea cu Apostolatul Dascalilor care au fost preocupati de difuzarea Luminilor in spatiul cultural-national romanesc. – VASILE PUSCASAcademicianul Ioan-Aurel Pop este un istoric si un dascal respectat si iubit, un constructor de institutii, precum si un Om al Cetatii. O constiinta activa si responsabila prezenta in dezbaterile publice privind soarta disciplinei pe care o profeseaza, in polemicile referitoare la evolutia comunitatii locale si a tarii. Domnia Sa este un istoric care scrie, dar si face istorie. – IOAN BOLOVANPentru mine si pentru generatii intregi de istorici formati la Alma Mater Napocensis, domnul Ioan-Aurel Pop este si ramane, inainte de orice alte functii ori demnitati universitare si academice, profesor, veritabil magistru si om de mare omenie, inzestrat cu multe calitati intelectuale si morale, care-i configureaza si-i definesc personalitatea, activitatea si opera. – MIRCEA-GHEORGHE ABRUDAN..


25000 lei

În stoc
Scurtă istorie a românilor. Ediția a treia revizuită. Ioan-Aurel Pop.

Scurtă istorie a românilor. Ediția a treia revizuită. Ioan-Aurel Pop.

Oricare român știe din copilărie, din familie și de la școală, că numele de România vine de la Roma și că românii se trag din romanii cei vechi. Este, desigur, aici o exagerare și o anumită generalizare, însă faptul nu este prea departe de adevăr. Numele de România (în exact această formă) nu are aceeași vechime în istorie ca numele de român. Dacă ar fi să studiem doar istoria strictă a României, atunci ar trebui să o începem de la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, adică din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea încoace. De atunci, acest nume de România a devenit oficial în plan intern și internațional. Românii există însă de la finele mileniului I al erei creștine, când se apreciază că s‑a încheiat etnogeneza (adică formarea poporului), iar formațiuni politice ale lor, cu numele de „țări românești“, există tot de atunci. Românii însă nu au apărut din nimic, ca generație spontanee. Ei se trag din alte etnii, așa că istoria lor trebuie începută cu trecutul acestor strămoși, atât cât sunt ei cunoscuți și de când sunt ei atestați. AUTORUL IOAN-AUREL POP, academician, președinte al Academiei Române, profesor și fost rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor și coautor a peste șaptezeci de cărți, tratate și manuale și a peste cinci sute de studii și articole. I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea a 10 universități din țară și din străinătate. Este membru al unor academii și societăți savante străine, între care Academia Europeană de Știință și Artă de la Salzburg, Academia Națională Virgiliană din Mantova, Ateneo Veneto din Veneția, Academia Europeană de Științe, Arte și Litere din Paris. A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria, precum și director al Institutului Cultural Român din New York și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția. Din 1993 este director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca al Academiei Române...


5499 lei

În stoc
Transilvania, starea noastră de veghe

Transilvania, starea noastră de veghe

Ioan‐Aurel Pop restituie la modul ştiinţific, dar şi afectiv, o forma mentis autohtonă, continuând astfel linia de referinţă a istoricilor şi universitarilor transilvăneni. (Mircea Muthu)Transilvania – starea noastră de veghe este o excelentă carte de vizită. Îl găsim aici pe Ioan-Aurel Pop istoricul, cel pentru care trecutul nu e simplă literă moartă sau inventar de cronologii seci şi controversate, ci chiar temelia prezentului. El este autor şi coordonator de impresionante spectacole ale rădăcinilor noastre – întrepătrunse cu ale altor neamuri, dar păstrându-şi autonomia şi specificitatea. Îl descoperim pe cititorul şi degustătorul de literatură bună, pentru care textul scris se cuvine a fi nu doar exact şi nepărtinitor în încheierile sale, ci şi rostit memorabil, în cuvinte potrivite care să probeze caratele limbii române. Îl întâlnim în fiecare pagină pe Ioan-Aurel Pop omul cetăţii, prezent în miezul lucrurilor şi gata să pună umărul la bunul lor mers. Atent la seisme mai mari ori mai mărunte ale vremii, intervine prompt şi expresiv de câte ori simte că punctul pe i a fost rătăcit în polemici goale. Îl găsim pe Profesorul îndrăgostit de Universitate şi de rosturile acesteia în lumea contemporană, cel care ştie, pe urmele lui Vasile Pârvan, care este „datoria vieţii noastre”. Citim elogiile sale atent cumpănite la marile figuri ale culturii naţionale şi argumentele sale ferme despre legitimitatea sentimentului naţional. E prezent pretutindeni, în fiecare literă, ardeleanul, de veghe la statura „învăţatei Transilvanii”, lucrând la durarea ei fiindcă îi ştie durerea. Da, e o carte de vizită. Pentru autor, dar şi pentru Transilvania. Pentru noi. (Irina Petraş)..


4770 lei

În stoc
? Cauți o carte și nu o găsești pe site?

Alexandria îți recomandă