Gabriel Chifu

Gabriel Chifu intră cu acest roman într-o galerie prestigioasă de romancieri, își demonstrează capacitatea de a jongla cu diferite registre, de a construi personaje memorabile, de a plasa într-o narațiune complexă interogații fundamentale. Dar mai ales, Gabriel Chifu ridică toată această problematică locală – pe care un neorealism obosit o tot mestecă invariabil – la o altă putere, făcând din ea un câmp de reflecție, conectând-o la marile teme ale literaturii europene, la demnitatea unui gând care-o transcede. - Angelo Mitchievici, 2021Gabriel Chifu știe foarte bine cum să dozeze și cum să îmbine evenimentele obișnuite cu cele neobișnuite, cum să facă să survină supranaturalul pe un fond de povestire solid ancorată în realitatea timpului nostru. Fantasticul său se inspiră din lumea miturilor, legendelor și credințelor europene, mai vechi sau mai recente, dar se naște deopotrivă din vacuitatea zilelor și din deriva psihologică a personajelor. Este vorba așadar despre o povestire care acumulează detalii minuțios descrise din viața reală, în genere din zona cenușiului, dar și a sordidului cotidian, pentru a face posibilă, la momentul oportun, erupția accidentului supranatural. - Dan Cristea, 2001..

"Încă un roman excepțional care poartă pecetea lui Gabriel Chifu! În aceeași manieră ca și Punct și de la capăt și Ploaia de trei sute de zile. Putem numi această manieră realism magic: acțiunea debutează cât se poate de realist, înaintează pas cu pas spre o utopie politică și se încheie aproape mistic. Suspansul e perfect întreținut, iar finalul survine absolut neprevăzut. O întreagă mitologie politică se lasă descifrată pe fondul unui scenariu profund și original. Nu cred că există cititor capabil să ghicească, fie și după ce l-a parcurs aproape în întregime, cum se va sfârși romanul lui Gabriel Chifu. În drum spre Ikaria este unul dintre cele mai bune romane din proza noastră." (Nicoae Manolescu)"Călătorie inițiatică și Judecată de Apoi, sondare a inconștientului și scrutare nemiloasă a instinctualității, romanul lui Gabriel Chifu este și un tratat de taumaturgie. Angrenate într-o cursă disperată pentru a-și salva viețile, personajele sunt expuse primejdiei de a-și pierde sufletele. Supraviețuiesc, ca dintr-o infernală capcană a visceralității, doar cei capabili să-și transcendă precara condiție umană. Învingători sunt disperații uomini finiti, trecuți prin imense suferințe, produsele strălimpezimii ultime, ce balansează primejdios între simplitatea tulburată și sfințenia răscolitoare." (Mircea Mihăieș)..

V-am citit romanul mai devreme decât vă anunțasem că o voi face. Și, bineînțeles, cu mult interes. Sunteți printre destul de rarii scriitori care nu șovăie să se întoarcă spre experiența suferită și s-o considere demnă de a deveni subiect literar. Teama de „a face politică” se răsfrânge în această ciudată fereală. Dumneavoastră ați înțeles – și vă felicit – că un om care a trăit sub totalitarism suferă mutații nu de ordin politic, ci psihic, și că acest tip de mutilare și de nevroză își cere romancierii. Maratonul învinșilor dă, în același timp, dovadă de curaj estetic. Restabilind narațiunea și personajele în drepturile lor, în fond sunteți, cu un termen prea vast, dar de data asta exact: postmodern.(Monica Lovinescu, 1997)Maratonul învinșilor e un tratat de demonologie modernă. Ca într-un „experiment Pitești” întins la nivelul unei întregi țări, victimele sunt și călăi. Ei poartă cu sine blestemul de a perpetua un sistem care i-a distrus pe ei înainte de a-i transforma în instrumente ale exterminării. Nu există învingători și învinși, ci grade diverse ale degradării omenescului, prăpăstii care nu comunică între ele. Prizonieră a coloniei penitenciare e, în primul rând, mintea personajelor. Tulburarea psihică îi împiedică să vadă diferența dintre bine și rău. Iar atunci când, în dureroase eforturi de luciditate, o percep, ea nu diminuează, ci amplifică neputința de a se sustrage scenariului infernal, produs de mințile bolnave de cinism ale ideologilor. Printr-un paradox nemilos, străfulgerările de lumină nu fac decât să sporească bezna. (...) Felul în care Gabriel Chifu controlează mecanismele terifiantului îl plasează în seria scurtă a autorilor esențiali pentru înțelegerea Răului...

"Cronica, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale petrecute într-un oraș aproape imaginar": nu se putea o mai bună caracterizare a Mării cărți a uitării decât acest subtitlu al romanului lui Gabriel Chifu. Nu e vorba doar de împletirea, firească în orice roman, dintre realitate și ficțiune, ci de ceva mai mult. Tot autorul găseşte cuvintele potrivite intr-o precizare din pagina de gardă: „N-am descris ce s-a petrecut, am descris ce mi-am imaginat că s-a petrecut."Formularea se aplică nu numai romanului de faţă, ci și celorlalte romane ale lui Gabriel Chifu și, în principiu, oricărei scrieri care aparține genului romanesc de ieri și de azi. În fond, orice roman este o ficțiune, chiar și cel autobiografic (sau, cu termenul pus în circulație în 1977 de romancierul și criticul francez Serge Doubrovsky, autoficțional). Nu cantitatea de realitate îl definește, ci perspectiva subiectivă asupra realității. Cronica lui Gabriel Chifu este un roman realist, impregnat de istorie contemporană, și totodată o parabolă în care viața de zi cu zi, pe o perioadă întinsă, a unui oraș oarecare e zugrăvită din unghi moral și politic."Marea carte a uitarii (uitarea care-nchide-n scrin cu mâna ei cea rece eveni- mente şi destine) este deopotrivă o Mare carte de invățătură, în care nu e vorba doar de personaje și de întâmplări fictive, ci de noi toţi, oameni reali, fie că am trăit în acea epocă și într-un loc asemănător, fie că ne-am născut mai târziu şi într-un loc diferit (situaţie care va deveni în viitor absolut normală pentru toți cititorii), fiindcă noi toți avem de învățat din lecțiile istoriei. Cu atât mai mult, cu cât ceea ce citim nu este o pagină de istorie, ci un roman, și încă unul excepţional, în care imaginația potențează semnificația faptelor și le imprimă un caracter de universalitate de care niciunul dintre noi nu e neapărat conștient când le trăiește sau când îi sunt relatate de o străină gură. În pofida pesimismului autorului de la sfârşit, îi citim romanul ca să învăţăm să nu uităm." NICOLAE MANOLESCU..

„Romanul lui Gabriel Chifu este o distopie. Autorul a scris cronică neagră a straniei morți, prin inec, a unei țări dominate de păcât, violență, nestatornicie și deșertăciune morală. Postmodernă în structura, cartea strălucește prin îmbinarea de narațiune clasică și poezie, meditație filozofică și explorare a minții umane, instinctualitate primară și înalt intelectualism. Personajele transmit, prin vocile puternic individualizate, mesaje explicite. Ele vorbesc în numele unei realități deja condamnate, dar care se iluzioneaza că poate supraviețui prin duplicitarism, minciună, turpitudine și violență – ori chiar printr-un sumbru vizionarism. Admirabil scrisă și structurată, Ploaia de trei sute de zile seduce prin subtilitatea ideilor și uimește prin înălțimea tonului oracular, de inevitabilă și asumată tragedie biblică.” (Mircea Mihaies)„Povestea celor trei sute de zile de ploaie ale Caramiei este o parabolă neobișnuită, atât prin adâncimea viziunii, cât și prin amplitudinea cuprinderii realității pe care romanul lui Gabriel Chifu o transfigurează. Poemation tragic (nu lipsit, firește, de scene de un comic… trist), textul unește trei niveluri de semnificații: umane, sociale și metafizice. În toate, Caramia eșuează implacabil, stăpânită de un demon al macularii, de o nevăzută energie autodistructivă, al cărei corolar apocaliptic este ploaia nesfârșită. Care, pe măsură ce romanul avansează, iar semnificațiile secvențelor sale epice polifonice se compun arhitectural, se transformă dintr-o târâială agasantă într-un diluviu pedepsitor. Diluviu din care se salvează câțiva drepți, că-n Scriptură. Un român total, tulburător, halucinant și, în același timp, revelator, scris cu mâna de maestru.” (Răzvan Voncu)..

Povestirile lui Cesar Leofu este un roman scris de Gabriel Chifu, aparut prima data in 2002 la Editura Cartea Romaneasca. Miza de prozator a lui Gabriel Chifu e sa tinteasca dincolo de jocul pur literar, spre o reflectie serioasa asupra lumii. In acest echilibru dintre literatura (ca domeniu al jocului) si depozitie (ca document asupra timpului), prozatorul e pe deplin constient ca depozitia, act grav, major, nu are valoare fara recursul la instrumentele profesiei, arta de a se juca, de care numai amatorii cred ca se pot dispensa. O voce grava se aude in aceste pagini ce sunt fantezie, reflectie si depozitie. - Vasile Popovici, 2024  Nu este vorba de un prozaic asasin in serie. Din romanul lui Gabriel Chifu se intelege ca mereu va exista o frumoasa Clara si ca mereu ea va fi victima unui Cesar Leofu. Autorul eternizeaza intr-un mod impresionant tragedia distrugerii a ceea ce este nobil de catre ceea ce este josnic, esenta a comunismului (precum si a altor forme de comunism care se vor mai afirma ciclic pe pamant). Remarcabilul sau curaj artistic face ca romanul sa aiba o dimensiune metafizica (...). Transcendenta a fost candva accesibila romanilor si poate va mai fi. Acesta este sensul ultim al cartii...

După o serie de romane parabolice, prin intermediul cărora a forat în adâncimile condiției umane, Gabriel Chifu propune o investigație de tip cvasidetectivistic pornind de la o metaforă: aceea a căii infinite, a căutării care, finalmente, se dovedește a fi o negare radicală a libertății individului de a-și desena și domina propriul destin. Autorul propune o intrigă alertă, cu neașteptate răsturnări de situații, generate de comportamentul unei tipologii umane diverse, contradictorii, purtătoare ale unor mistere întunecate. Într-un proces de necontenită înnoire a mijloacelor sale de expresie - în cazul de față domină analiza psihologică și violența perversă de inspirație gotică -, Gabriel Chifu își reconfirmă statutul de prozator de prim rang al literaturii române de azi. Trenul este vehiculul în care ne-am putea oricând trezi îmbarcați oricare dintre noi, fie de bunăvoie, în căutarea aventurii, fie aspirați cu brutalitate de ventuzele carnivore ale fatalității.  Mai toate romanele lui Gabriel Chifu revendică o miză majoră, un proiect amplu care vizează o întreagă epocă în ceea ce ține de partea ei de umbră, de ascunsul ei, de ceea ce este revelat abia la anamneză: un adevăr profund, tulburător și inconvenabil. Urcat în trenul de plăcere al utopiei unei microarmonii după model belle époque, îndreptându-se către o Eladă înconjurată de nimbul unei purități partajate între idee și morală, scriitorul angajat, la propriu, pentru a scrie cronica de compartiment a celor care-i sunt tovarăși de călătorie, coboară în plină distopie din trenul care a devenit unul al istoriei. Fiecare stație, fiecare oprire instituie, într-o succesiune care prinde viteză, o nouă versiune a realului, o altă perspectivă, alte interogații. Pretextul de care se folosește romancierul devine cadrul pentru o parabolă politică și deopotrivă pentru o artă a romanului, a propriilor romane, focalizată pe nașterea personajului din imensul contradictoriu și inepuizabila ambiguitate a ființei umane, mergând, cu o sintagmă a lui Milan Kundera, „până la capătul problematicii sale existențiale”. Precum trenul de noapte din filmul Europa al lui Lars von Trier care traversa o Germanie devastată de război, Trenul lui Gabriel Chifu te poartă printr-o Balcanie contradictorie și paradoxală, în care timpul curge altfel, sintetizând o întreagă problematică istorico-politico-mentalitară a colțului de lume în care ne aflăm...

O uluitoare radiografie umană a ultimilor ani de comunismPoate conștient, poate nu, Gabriel Chifu ne-a livrat aici o uluitoare radiografie umană a ultimilor ani de comunism. Umanitatea din orașul F. [...] este provincială, cu un orizont spațial limitat, dar cu o remarcabilă capacitate de a transgresa limitele prin puterea imaginației. - Răzvan Voncu, 2020În literatura noastră, romanul vieții de provincie are o tradiție care coboară din Sadoveanu (Locul unde nu s-a întâmplat nimic) până la Mihail Sebastian (Orașul cu salcâmi). Craioveanul Gabriel Chifu e aici un inovator, după Paul Georgescu, îndreptându-și însă eforturile în altă direcție decât el. Am putea-o numi, la prima vedere, o dostoievskianizare a romanului de provincie. - Ovid S. Crohmălniceanu, 1987Autorul își construiește romanul la vedere, totul este dat pe față, chiar cu oarecare ostentație a transparenței; și totuși, rezultatul este oarecum analog cu cel obținut, într-o cunoscută anecdotă din vremea războiului rece, de un muncitor care lucrează la o fabrică de biciclete: tot furând câte o piesă și montându-le acasă, ajunge să-și construiască nu o bicicletă, ci un tanc. Cam la fel se întâmplă și în romanul lui Gabriel Chifu, un roman cu multe trape, trepte și straturi, o veritabilă cutie epică plină de surprize. - Mircea Iorgulescu, 1987..