Am înţeles la un moment dat că, de unul singur, nu voi putea schimba lumea. Aşa că nu mi-a rămas decât să mă duc undeva departe de lume, să trăiesc singur, într-o cabană. În pădurile Siberiei. Am cumpărat o izbă de lemn, pe tărâmurile nimănui, la marginea lacului Baikal. Acolo, la cinci zile de mers pe jos de prima aşezare umană, înconjurat de natura sălbatică, am încercat timp de şase luni să descopăr fericirea.
Şi cred că am reuşit. Doi câini, o vatră, nişte vreascuri de foc şi o fereastră de la care puteam privi lacul – nici n-aveam nevoie de mai mult în viaţă.
Nu cumva libertatea înseamnă, în primul rând, să fii stăpân pe timpul tău? Nu cumva fericirea înseamnă, la urma urmei, să ai parte din plin de singurătate, spaţiu şi linişte – lucruri care le lipsesc oamenilor din marile oraşe?
Atât timp cât există cabane pierdute în locuri neştiute de nimeni, nu e totul pierdut.
