Ierotheos Vlachos

Ortodoxia nu poate fi o filosofie si un moralism sterp, ci o stiinta a tamaduirii. Ea il tamaduieste pe om. Teologia ortodoxa este strans legata mai mult de medicina decat de filosofie. Dupa cum un bolnav, pentru a se putea vindeca, trebuie sa-si constientizeze boala si sa cerceteze un doctor, tot asa stau lucrurile si in privinta bolii duhovnicesti. Din pacate, traim intr-o epoca in care pacatul de capetenie este necunoasterea starii in care ne aflam. Daca nu cercetam insa unde se afla boala, cum putem sti ce sa vindecam? Daca pentru trup omul urmeaza un tratament gresit, nu va ajunge niciodata sa se vindece. La fel se intampla si cu sufletul. Trebuie sa stim ca boala este omorarea mintii. Indata vom intelege si ca tamaduirea este luminarea mintii. Cu Sfintele sale Taine si intreaga sa Traditie ascetica, Biserica vrea sa ne calauzeasca unde se afla Adam, adica la luminarea mintii, iar de acolo la indumnezeire, care era destinatia initiala a omului.Prin urmare, este de mare importanta sa localizam boala. Biserica este un Spital duhovnicesc care ii tamaduieste pe oameni. Nu este o organizatie a oamenilor buni si evlaviosi, ci Trupul binecuvantat al lui Hristos, in sanul caruia oamenii se tamaduiesc. Ii primeste pe cei bolnavi si le tamaduieste ranile duhovnicesti. - Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului ..

Hainele de piele. Viata, bolile, batranetea, moartea si ceasul mortii In Traditia patristica a Bisericii vedem ca omul are de parcurs trei nasteri. Cea dintai este cea biologica, cand este zamislit in pantecele mamei sale, iar in continuare are loc nasterea si, astfel, venirea lui pe aceasta lume. Cea de-a doua nastere este asa-numita nastere din nou, care se savarseste prin Taina Sfantului Botez, cand iese din sfanta colimvitra, pe care o putem numi pantecele Bisericii. Cea de-a treia nastere este iesirea omului din lumea aceasta si intrarea lui in cealalta viata, in Imparatia lui Dumnezeu - de aceea si in cazul sfintilor praznuim cu multa stralucire ziua in care au adormit drept zi a nasterii lor. Daca omul, dupa nasterea cea dintai, nu trece prin nasterea cea de-a doua, prin nasterea din nou, si nu primeste Duhul Sfant, nu este om deplin. Daca se boteaza, dar nu se nevoieste, exersandu-si propria libertate cu impreuna-lucrarea lui Dumnezeu, si nu trece si prin cea de-a treia nastere, atunci, in realitate, scopul existentei sale - urcusul de la chip la asemanare - se zadarniceste. Intreaga slujire pastorala a Bisericii tinteste la stramutarea noastra din pantecele mamei in pantecele Bisericii (colimvitra), iar apoi la dobandirea ochilor duhovnicesti pentru a vedea Lumina Dumnezeirii lui Hristos, care este Imparatia lui Dumnezeu, spre a ne indrepta si a dantui in jurul Luminii celei in trei Sori. Parintii Bisericii invata in scrierile lor ca "hainele de piele" cu care Dumnezeu i-a imbracat pe primii oameni dupa cadere sunt stricaciunea, patimirea si moartea, strans legate de modul nasterii noastre, de boli, de batranete si moarte. In aceasta carte, sunt prezentate cateva opinii despre felul cum omul din Biserica se confrunta cu aceste probleme ale "hainelor de piele" si despre cum dobandeste simtirea vietii celei fara de moarte prin dulceata cunoasterii lui Dumnezeu. - Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului si Sfantului Vlasie..

„Experiența vederii lui Dumnezeu (θεοπτία) de către Sfinți, tradiția isihastă și filocalică, precum și cultul Bisericii nu sunt în acord cu concepțiile teologiei post‑patristice, care discreditează cele trei dimensiuni ale vieții bisericești – experiența vederii, isihasmul și cultul – și, în esență, nu fac altceva decât să protestantizeze teologia ortodoxă. Teologia post‑patristică aspiră să tâlcuiască Scripturile folosind ca instrument rațiunea, închipuirea și gândirea speculativă, iar nu inima. Vrea dumnezeiasca Euharistie fără arderea inimii, fără Rugăciunea inimii, se referă la „on­tologia persoanei”, iar nu la urcușul omului de la după chip la după asemănare, adică la îndumnezeire. Vorbeşte despre întâi‑stătătorul adunării euharistice, iar nu despre proroc, vorbeşte despre Învierea lui Hristos fără trăirea tainei Răstignirii, care reprezintă tradiţia isihastă de nevoință. Aspiră să răspundă la subiectele pe care le lansează cultura contemporană şi nu se referă la biruința lui Hristos, la biruința creștinului prin puterea lui Hristos împotriva diavolului, a stricăciunii şi a morții. Se preocupă de lume, şi nu de transfigurarea omului, vorbeşte de estetică şi artă şi trece cu vederea asceza rânduită de Părinți. Doreşte să primească răspunsuri la întrebări ale culturii contemporane şi nu se interesează de împărtășirea omului de slava tainei Crucii şi a Învierii lui Hristos. Aceasta este problema teologiei post‑patristice și a oricărei alte teologii care nu este bisericească.” (Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului și Sfântului Vlasie)..