„Uitați-vă bine la acest martir! Era un mare țar și merita un destin mai îngăduitor”, i-a șoptit diplomatul francez Melchior de Vogüé unui apropiat, în timpul ceremoniei de înmormânare a lui Alexandru al II-lea. Vânat în permanență de teroriști, țarul și-a pierdut viața în urma unui atentat cu bombe care a avut loc la 1 martie 1881. Într-adevăr, soarta a fost necruțătoare cu acest suveran călăuzit de bune intenții.În timpul domniei sale, Alexandru al II-lea a realizat isprava fără precedent de a desființa iobăgia, de a elimina pedepsele corporale și de a reorganiza administrația, educația și justiția. Pentru a impune aceste reforme, a trebuit să lupte, pe de o parte, împotriva revoluționarilor fanatici, iar pe de alta, împotriva aristocraților și proprietarilor de pământ care se agățau de privilegiile lor. Sfâșiat între dorința de a emancipa poporul rus și teama de a zgudui temeliile imperiului lăsat moștenire de strămoșii săi, și-a găsit liniștea doar alături de o femeie foarte tânără, Ecaterina Dolgorukova, Katia, pe care și-a făcut-o amantă, stârnind un mare scandal la Curte.În această Rusie din secolul al XIX-lea, plină de intrigi și comploturi, el apare ca victima generozității sale, a ezitărilor sale, a nesfârșitei pendulări între tentația liberalismului și frica de anarhie.....

La numai treizeci şi şase de ani, prinţesa de origine germană Sophie von Anhalt-Zerbst, născută în 1729, a ajuns pe tronul Rusiei sub numele de Ecaterina a II-a. Îndrăgostită de cultura franceză, dar învăţând rusa ca să-şi înţeleagă mai bine poporul, liberală în prieteniile sale – Voltaire, Diderot, d’Alembert – dar autocrată în guvernarea sa, pudibondă în vorbe, dar cu un temperament nesăţios, muncind cu râvnă şi iubind copiii, natura, animalele… iată o descriere pe scurt a celei care a fost Ecaterina cea Mare.„Această stâncă de voinţă are o structură complexă”, scria despre ea Henri Troyat şi a fost nevoie de spiritul său pătrunzător de analiză ca să putem înţelege mai bine personalitatea contradictorie a uneia dintre cele mai fascinante figuri din istoria Rusiei...

Cartea pe care venerabilul prozator francez de origine rusă, Henri Troyat – membru al Academiei franceze vreme de o jumătate de veac, din 1958 şi până la dispariţia sa în 2007 – o consacră acestui sumbru personaj este fascinantă tocmai fiindcă reuşeşte nu doar să reflecte mulţimea de aspecte cât se poate de contradictorii ale acestui complicat personaj, ci şi să-i restituie acestuia o coerenţă şi o autenticitate greu de bănuit la prima vedere. […]Regăsim astfel, dincolo de fiorul inevitabil pe care un personaj în egală măsură strălucit şi sinistru îl răspândeşte din paginile unei cărţi care poate fi citită şi ca un thriller istoric, temele unei propagande imperiale ale cărei ecouri nu s-au stins până azi. Înţelegem mai bine de ce, în plin război, Stalin a încurajat, dacă nu cumva a comandat chiar, un film despre Ivan cel Groaznic. Emblematic pentru aspiraţia, niciodată lipsită de frustrări, care împinge Rusia când să-şi afirme, când să-şi nege apartenenţa la Europa; emblematic pentru un imperialism de coloratură mistică şi savantă deopotrivă, ca şi pentru echilibrul mereu instabil dintre ispitele Orientului şi valorile occidentale, politician talentat şi călău fără scrupul, Ivan Goznîi este, cum îl arată şi porecla prefăcută în renume, un personaj istoric fascinant şi ameninţător.Henri Troyat a meritat pe deplin gratitudinea cititorilor săi pentru această restituire. - Prof. univ. dr. Zoe Petre..