„Între 1925 şi 1930, Giuseppe Tomasi di Lampedusa a călătorit mult. A stat în marile capitale europene, descoperind «blânda frumuseţe» a Parisului, «bonomia» odihnitoare a Londrei mult iubite, dar şi «fascinaţia perversă» şi enigmatică a «nemiloasei» şi lividei metropole care era Berlinul. Itinerariile sale l-au purtat prin Austria, Elveţia, Tirol, ba chiar şi în Ţările Baltice. Avea treizeci de ani. Călătorea cufundat în literatura europeană, cu o bibliotecă la purtător cuprinzând citate îndelung frecventate. Călătoria însăşi se petrecea în literatură. Le scria în Sicilia verilor săi Lucio Piccolo, poet, şi Casimiro Piccolo, pictor. Iar scrisorile sale, aflate undeva între schiţa literară şi divertismentul burlesc, au o anumită continuitate şi creionează adevărate intrigi romaneşti, avându-l în centru pe cel care semnează «Monstrul» şi al cărui autoportret spectaculos, dar niciodată complezent, se revendică de la personaje literare celebre. Umbra experimentului narativ care este acest epistolar se proiectează asupra Ghepardului, îndemnându-ne să recitim romanul şi să reflectăm din nou asupra lui.“ (Salvatore Silvano NEGRI)„Mai e nevoie să spun că Monstrul se simte ca peştele în apă? Nimeni nu simte ca el «Grosstadt Pathos»: seara, când întorcându-se cu trenul, pe alocuri suspendat, ca la New York, vede dedesubt kilometri de străzi pustii, scăldate-n ploaie, nesfârşitul şir de felinare şi din când în când un triaj cu păienjenişul de şine şi lumini verzi, roşii şi albe, trăieşte nostalgii «poignantes» şi extrem de plăcute, pe care nu i le-ar trezi nici o sută de apusuri böckliniene. Iată adevăratul romantism de astăzi! Şi salahorii cu haine de piele lucind de ploaie, şi huruitul continuu al trenurilor, şi sublima mulţime a metropolelor, unde orice chip, pentru cine vrea să-l privească, e un poem de suferinţă şi nefericire, suferinţă şi nefericire unice, amintesc de o însuşire de care istoria habar n-avea până acum. Trebuie spus că nici unul dintre oraşele pe care le cunosc nu e în chip mai evident, mai nemilos, metropolă. Odată dispărute veselia franţuzească de la Paris, bonomia de la Londra, rămân liniile dure ale construcţiei gigantice. Nimic nu e mai dur decât acest oraş, care te priveşte totuşi la tot pasul cu ochii zâmbitori ai fetelor de o nespusă prospeţime.“ (Giuseppe Tomasi di LAMPEDUSA)..

Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa apare într-o nouă traducere, împreună cu prefaţa lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicată metamorfozelor pe care le-a suferit celebrul roman, precum şi cu două fragmente inedite şi câteva poeme cuprinse în aşa-numitul „Canţonier al Casei Salina“.„Dragă Enrico, în mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. [...] Mi se pare că prezintă un oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacţionează la această criză şi cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului şi fără nici o ranchiună. [...] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte şi dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie poezie melancolică. [...] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important şi aproape că este cheia romanului.“ (Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Scrisoare către Enrico Merlo di Tagliavia)Ghepardul e o carte singulara, mai întâi fiindcă poate fi socotită unica operă a scriitorului, cele câteva nuvele, eseuri şi fragmente autobiografice rezistând doar cu greu în faţa ei. Apoi, fiindcă a avut un destin singular: respins rând pe rând de câteva mari edituri italiene, romanul lui Lampedusa a fost publicat de editura Feltrinelli în 1958, la un an după moartea autorului, datorită excepţionalei intuiţii a scriitorului Giorgio Bassani, consilier al editurii; Ghepardul a cunoscut un succes fulgerător (amplificat de ecranizarea de referinţă a lui Luchino Visconti, din 1963), fiind încununat cu Premiul Strega – caz unic, în istoria literaturii italiene, de acordare postumă a unui premiu. În sfârşit, şi poate în primul rând, fiindcă a reuşit, cum nu mai reuşiseră decât puţine romane până atunci, să învăluie declinul unei familii şi al unei întregi lumi în lumina ironic-melancolică a unui farmec dureros, punând mereu în ecuaţie propria noastră condiţie de oameni moderni fascinaţi de crepuscul...

Ghepardul, capodopera lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, apare în „Raftul Denisei“ în traducerea Gabrielei Lungu, împreunã cu prefața lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicatã metamorfozelor pe care le-a suferit celebrul roman, precum și cu douã fragmente inedite și câteva poeme cuprinse în așa-numitul „Canțonier al casei Salina“. Ghepardul a fost ecranizat în 1963, în regia lui Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon și Claudia Cardinale în rolurile principale.„Dragã Enrico, în mapa de piele vei gãsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. […] Mi se pare cã prezintã un oarecare interes, pentru cã se referã la un nobil sicilian într-un moment de crizã (ceea ce nu înseamnã doar cea din 1860), felul în care el reacționeazã la aceastã crizã și cum se accentueazã decãderea familiei sale pânã la risipirea ei aproape totalã; toate astea vãzute dinãuntru cu o oarecare participare a autorului și fãrã nici o ranchiunã. […] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte și dintotdeauna. Cred cã totul este impregnat de o proprie poezie melancolicã. […] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important și aproape cã este cheia romanului.“ (Giuseppe TOMASI di LAMPEDUSA, Scrisoare cãtre Enrico Merlo di Tagliavia din 30 mai 1957)Ilustrația copertei: Pietro Luchini, Portret de tânără (detaliu)..

La 65 de ani de la aparitia cartii in Italia si la 60 de ani de la premiera filmului regizat de Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon si Claudia Cardinale, se publica o noua editie a traducerii de referinta semnate de Gabriela Lungu. Romanul este insotit de prefata lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicata metamorfozelor pe care le-a suferit textul, precum si de doua fragmente inedite si cateva poeme cuprinse in asa-numitul "Cantonier al casei Salina“. Draga Enrico, in mapa de piele vei gasi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. […] Mi se pare ca prezinta un oarecare interes, pentru ca se refera la un nobil sicilian intr-un moment de criza (ceea ce nu inseamna doar cea din 1860), felul in care el reactioneaza la aceasta criza si cum se accentueaza decaderea familiei sale pana la risipirea ei aproape totala; toate astea vazute dinauntru cu o oarecare participare a autorului si fara nici o ranchiuna. […] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte si dintotdeauna. Cred ca totul este impregnat de o proprie poezie melancolica. […] Fii atent: cainele Bendico e un personaj foarte important si aproape ca este cheia romanului. - Giuseppe Tomasi Di Lampeduse, Scrisoare catre Enrico Merlo di Tagliavia din 30 mai 1957 Fara indoiala, aceasta e o carte pe care autorul a purtat-o si a hranit-o inlauntrul sau toata viata. Cand terminam de citit Ghepardul, ne aducem aminte totul si suntem siguri ca mai devreme sau mai tarziu vom vrea sa-l recitim de la prima la ultima pagina. Ne intrebam despre cate carti din acest deceniu se poate spune acelasi lucru. - Eugenio Montale, Corriere della Sera, 12 decembrie 1958..

Socotit autor al unei singure opere, romanul Ghepardul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa era un scriitor născut, nu făcut. Stau mărturie fragmentele de amintiri din copilărie și cele trei povestiri publicate în acest volum, scrise în ultimii săi ani de viață, dintre care Sirena a ajuns, în timp, să fie considerată aproape unanim, la rândul ei, o capodoperă. Pentru cititorul de azi, volumul de față al scriitorului care a dat, poate, cel mai frumos roman al literaturii italiene este dovada că acesta nu s-a ivit din neant, ci dintr-un extraordinar talent manifestat până în ultima clipă. „Mulţi scriitori au considerat opera lui Tomasi di Lampedusa un moment important în formarea lor. Au subliniat cum, pornind de la Proust, el a pus pe primul plan viziunea subiectivă în defavoarea adevărului. Lampedusa, fără scrupule, cu plăcere şi bucurie, transformă istoria într-o poveste personală. În acest context, Amintirile din copilărie, ca laborator al amintirilor, reprezintă o etapă fundamentală. Viaţa poate fi fericită în manieră responsabilă, chiar dacă este melancolică. Amintirile, cu caracterul lor de însemnări, sugerează recuperarea istoriei prin scoaterea la suprafaţă a unor semne indelebile.“ (Gioacchino Lanza TOMASI) Ilustrația copertei: Giovanni Segantini, Sirenă ..