Alături de elevația lui Stefan George, de estetismul fin-de-siècle al lui Hugo von Hofmannsthal, de ontologizarea lumii și voința totalizatoare proprii lui Rilke, de intelectualismul și solemnitatea lui Gottfried Benn, de violența liricii lui Georg Heym, rămâne distinctă - în ce are mai înalt și intim: esențializarea și puterea de sugestie a limbii, imagistica și vizionarismul, aderența la real - opera lui Trakl.
Rapida cristalizare a viziunii sale poetice, în condițiile unei existențe marcate de privațiuni, durere și umilință, e întru câtva miraculoasă. Și acest miracol a căpătat diverse explicații, fiindcă nimic nu părea a-l prevesti. S-au cercetat penumbrele biografiei poetului, istoria literară l-a încadrat expresionismului și a fost interpretat în consecință, i s-a citit opera în cheie teologică sau psihanalitică, s-au propus meditații filosofice. În ceea ce are mai viu și deci mai adevărat, creația trakliană nu doar suportă - întrucât conține - felurimea interpretărilor, ci le excedează.
