O povestioara sa te lingi pe degete. Daca o s-o citesti, nimeni n-o sa te arate cu degetul. Pe cand eram foarte mica, bunica imi recita din cand in cand, seara, la culcare, o poezioara de o strofa, in care personajele principale, intruchipate ghidus de ea cu palma rasfirata in aer, erau degetele de la o mana. Ce incantare putea fi sa o urmaresc!  Am incercat sa readuc poezioara in prezent, imbogatind-o cu noi aventuri ale acestor personaje atat de insemnate. Nepotii mei de cativa anisori o asculta fermecati, la inceput cu ochii mariti de mirare si apoi, din ce in ce mai mici, pe masura ce luneca incet in somn...

București, un oraș care, cu o vastă experiență a mutilărilor de tot felul, a trăit încercând neobosit să iasă din agonie. „Crescut în mijlocul câmpiei Bărăganului, vara potopit de arșiță și iarna bătut de crivăț, lovit pe neașteptate de cutremure dintre cele mai rele, înecat periodic de apele Dâmboviței, mistuit de incendii și, pe deasupra, atacat din toate părțile de cuceritori lacomi, Bucureștiul a fost o așezare greu de gospodărit, care a propășit încet, dând adesea înapoi ori înaintând ca melcul. Scurtele mărturii despre locurile prin care se plimbă povestea din aceste pagini dau seamă despre victorii și înfrângeri, despre frumuseți și urâciuni, despre lucruri bune și lucruri rele care au însemnat viața de sat mare, apoi de oraș, a târgului lui Bucur, ajuns pe jumătate milenar. Dacă cititorul le va privi ca pe un mic mozaic de istorie din care e de aflat câte ceva nou și poate că util despre acest loc păzit de un înger capricios, ele își vor împlini rostul.“ — GABRIELA TABACU „Cartea Gabrielei Tabacu scoate la lumină Bucureștiul uitat al anilor ’60. Totul începe cu o cutie de scrisori vechi. Odată cu orașul care alunecă pe toboganul timpului, se schimbă generațiile, mentalitățile, vârstele și identitatea străzilor, clădirilor și cartierelor. Se schimbă treptat și privirea bucureștenilor asupra spațiului pe care îl locuiesc. În Orașul găsit în cutie respiră o întreagă istorie pierdută și regăsită de memoria unei familii și păstrată în fotografii și documente de epocă.“ — TATIANA NICULESCU..

Cartea are caracterul unei biografii profesionale, dar nu corespunde fără rest genului memorialistic; așa cum e mai complexă literar decât un simplu interviu. Nu e nici istoria romanțată a unei vieți de arhitect, pentru că se referă mai ales la viața profesională, menținându-se sobră și precisă chiar și atunci când devine mai lirică; dar nu are deloc caracterul neutru al unui text științific - din contra, e dinamică, colorată, directă și pe alocuri colocvială... - Ana Maria Zahariade  Cuvintele de ordine care au însoțit această lungă conversație au fost arhitectură și libertate, cu diverse corolare adesea frapante. În jurul lor s-a scris povestea noastră, consemnând o viață trăită la cote uimitoare, uneori de-a dreptul neverosimile. Fiindcă trebuie spus aici că domnul profesor Belea este unul din puținii arhitecți ai ultimei sute de ani care au avut șansa să se așeze pe o cale aparte în profesie, apoi știința și forța să o urmeze fără abatere, până la ultimele consecințe, realizând sau participând la realizarea unor proiecte deosebit de însemnate pentru București, de natură să comute orașul pe alte coordonate arhitecturale și culturale, încă de la sfârșitul anilor ʹ50 și până astăzi. - Gabriela Tabacu  Romeo Ștefan Belea este unul dintre acei arhitecți care au izbutit să își păstreze simțul proporției nu doar la planșetă, ci și în biografie. Născut la Tulcea, format la Craiova și instruit profesional la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, el ilustrează modelul omului care nu-și pierde măsura în fața succesului, pentru că nu confundă vocația cu zgomotul. Doctor în arhitectură, profesor timp de zeci de ani și proiectant al unor clădiri devenite repere - Sala Palatului, Hotel InterContinental, Teatrul Național din București, alte spații culturale, administrative și sportive -, Belea a rămas mereu constant cu sine: calm, precis, eficient, așezat sub aripa unui umor absolut stenic, chiar și în cele mai grele împrejurări. Evitând excesele inutile, arhitectura sa nu caută să epateze, ci să îmbogățească locuri, întregind contexte și funcționând formator. Este genul de profesionist care nu își face din notorietate un scop, ci mai curând, din coerență, o regulă. Fără patetism, fără emfază, doar cu un respect funciar pentru lucrul bine făcut și cu o solidă practică de proiectare. Membru corespondent activ al Academiei Române, arhitectul Romeo Belea continuă să lucreze la vârsta la care alții se retrag. Poate și pentru că se bucură încă de o formidabilă energie a spiritului și de o gândire integratoare care poate „pune puncte pe i” acolo unde nimeni nu a înțeles că e nevoie...