Fernando Pessoa

Aceasta carte aproape mitica, probabil opera cea mai seducatoare a lui Fernando Pessoa, e un monolog de o tristete indicibila, care surprinde cu o minutie halucinanta interiorul cu mii de fatete al unuia dintre numerosi sai heteronimi, Bernardo Soares.Angloman, miop, curtenitor, timid, invesmantat in culori sumbre, reticent si familiar, cosmopolit predicand nationalismul, investigator solemn al lucrurilor futile, umorist care nu surade nicicand, dar ne ingheata sangele, inventator de alti poeti si distrugator de sine insusi, autor de paradoxuri clare ca apa limpede si la fel ca ea de vertiginos, caci pentru el a simula inseamna a se cunoaste pe sine, misterios, dar fara sa cultive misterul, misterios ca luna la amiaza, fantoma taciturna a sudului portughez, cine este Fernando Pessoa? - Octavio Paz Bernardo Soares priveste lumea frematand. El nu pretinde sa descifreze realul. Se foloseste de privire doar ca sa-i dea emotii, caci lumea lui e facuta din emotii, iar el isi propune sa schimbe lumea emotiilor. Bernardo Soares vrea sa-i atribuie lumii opace care il inconjoara emotia pe care o simte in  interioritatea lui. - Antonio Tabucchi..

Intr-o schita de prefata compusa pentru opera lui heteronimica, Pessoa insusi stabilea o comparatie intre Baronul de Teive, Bernardo Soares si Alvaro de Campos, acesta din urma fiind cel mai expansiv si mai revoltat heteronim din familie. Tustrei ne apar ca inadaptati la viata reala, dar avizi sa produca fragmente, texte, literatura - adica o opera, fie ea si precara. Or iata ca Baronul de Teive se sinucide, convins ca arta superioara a devenit imposibila, sau constient de faptul ca el este un infertil. Sa intelegem oare ca acea arta superioara trebuie sa se concretizeze intr-un opus organic, rivalizand cu capodoperele traditiei, adica mai mult decat o suma de fragmente disparate? Implicit este pus in cauza statutul creatiei pessoane in ansamblul ei. Baronul insinueaza astfel ca Pessoa nu s-ar ridica la inaltimea exigentei absolute. Poate ar trebui sa-si arda si el manuscrisele, sa-si teatralizeze apoi sinuciderea in decorul atemporal al unei arene romane, inconjurat de stele, implantandu-si daga in piept, indiferent daca Cezarul, sau Cititorul, l-ar gratia sau nu...

Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu FlămândDrama statică Marinarul, scrisă de Fernando Pessoa în 1913, care dă titlul acestei antologii, este prima sa capodoperă și unul dintre cele mai provocatoare texte ale marii literaturi din secolul XX. Teatrul static al lui Pessoa atinge teme fundamentale, precum misterul, realitatea ocultă, visarea, marele Dincolo; scrisă exclusiv în proză, dramaturgia pessoană aspiră către un minimalism a cărui intenție e sublimarea limbajului poetic, iar personajele sale aparțin unei lumi în care magia semnelor și a simbolurilor face parte din cotidian.Marinarul este singurul text dramatic publicat de Pessoa în timpul vieții, în revista Orpheu, în 1915. Pe lângă acesta, volumul de față, al șaptelea din seria de autor coordonată de Dinu Flămând la Editura Humanitas Fiction, mai cuprinde alte douăsprezece drame statice, alături de câteva scenarii de film – de puțină vreme publicate și în Portugalia –, prin care Fernando Pessoa provoacă vitala noastră „neliniștire“ existențială în creații ce oscilează de la dramă interioară la poem filozofic sau la înscenarea unor situații enigmatice.„Suntem în fața unui teatru în teatru, într-o succesiune de planuri diferit articulate, în care propriile personaje își pierd semnificația: totul se concentrează în limbaj, și în limbaj totul este insuficient, de vreme ce viața nu poate fi reprezentată.“ — FILIPA DE FREITAS, PATRICIO FERRARI..

Această carte aproape mitică, probabil opera cea mai seducătoare a lui Fernando Pessoa, e un monolog de o tristețe indicibilă, care surprinde cu o minuție halucinantă interiorul cu mii de fațete al unuia dintre numeroși săi heteronimi, Bernardo Soares.„Cine este Fernando Pessoa?" se întreba Octavio Paz, adeverind încă o dată că opera unuia dintre cei mai importanţi, prolifici şi proteiformi autori ai secolului XX, „investigatorul solemn al lucrurilor futile", declină personalităţile virtuale coexistând în sine şi revelate graţie scriiturii ce atribuie fiecăreia o realitate fictivă. Scrisă între 1913 şi 1935 sub formă de panseuri, maxime, aforisme, Cartea neliniştirii, pseudojurnalul pessoan, este o cronică a deziluziei şi a deriziunii izvorâte din convingerea că viaţa e lipsită de noimă, iar arta nu-i conferă nici un sens. Ferit de privirile contemporanilor, cultivându-şi sistematic forţa imaginaţiei, Pessoa îşi construieşte un dublu - Bernando Soares - pe care-l aşază într-un univers personal ireal şi cu toate astea mai adevărat, pentru el, decât lumea reală. Soares, un umil funcţionar în costume cenuşii, alege să-şi petreacă viaţa într-o izolare aproape monahală, mai degrabă visând-o decât trăind-o, privind-o fără pretenţia de a o descifra şi proiectând asupra ei propriile emoţii pe care le încearcă închis între pereţii camerei unde îşi aşterne pe hârtie disperarea. Soares scrie cu luciditate, îndârjire şi furie, împingând introspecţia până la limita incomunicabilului. Dar dincolo de zidurile care-l împrejmuiesc se zăreşte urbea. Peisajul citadin este atât de prezent în toată cartea, încât fragmentele de însemnări încheagă un roman al oraşului cu care, de fapt, Pessoa are o legătură profundă, în genul aceleia pe care Baudelaire o are cu Parisul, Joyce, cu Dublinul şi Kafka, cu Praga. Şi poate tocmai aceste privelişti din fascinanta Lisabonă, cu străduţele ei întortocheate pulsând de viaţă, poartă cu ele speranţa unei posibile evadări.„Angloman, miop, curtenitor, timid, înveșmântat în culori sumbre, reticent și familiar, cosmopolit predicând naționalismul, investigator solemn al lucrurilor futile, umorist care nu surâde nicicând, dar ne îngheață sângele, inventator de alți poeți și distrugător de sine însuși, autor de paradoxuri clare ca apa limpede și la fel ca ea de vertiginos, căci pentru el a simula înseamnă a se cunoaște pe sine, misterios, dar fără să cultive misterul, misterios ca luna la amiază, fantomă taciturnă a sudului portughez, cine este Fernando Pessoa?” (Octavio Paz)..

Nu mă împac cu ideea să scriu; aş vrea să-ţi vorbesc, să te am mereu lângă mine, nu să fie nevoie să-ţi trimit scrisori. Scrisorile sunt semne de despărţire   semne, cel puţin, ale nevoii de a le scrie, ale faptului că ne aflăm departe unul de altul.Să nu te mire un anume laconism în scrisorile mele. Scrisorile sunt pentru persoanele cu care nu mai avem interes să vorbim: acelora le scriu cu dragă inimă. Mamei, de exemplu, nu i-am scris niciodată cu dragă inimă, tocmai pentru că ţin mult la ea.Vreau să simţi asta, să ştii că eu simt şi gândesc aşa în această privinţă, ca să nu mă socoteşti sec, rece, indiferent. Nu sunt aşa, bebeluşul meu micuţ, pernuţa mea roz pentru a prinde de ea sărutări (ce mare prostie!).Îţi trimit o mică păpuşă chinezească. (Din scrisoarea lui Fernando Pessoa către Ophélia Queiroz datată 23 martie 1920)„Nicicând Fernando Pessoa nu e mai absent din sine, din alții şi din lume decât în aceste scrisori către Ophélia care au în fundal spectrul oraşului Lisabona, atât de viu pe din afară şi atât de ireal pe dinlăuntru, conţinându-l şi pe Poet, care se pretează la cel mai serios joc ca şi cum ar fi fost un extraterestru faţă de el însuşi. Toţi cititorii cunosc, fiindcă el nu le-a impus-o, lumea lui de irealitate visată, în care el s-a refugiat de la bun început pentru a putea suporta insuportabila realitate căreia îi spunem Viaţă.“ (Eduardo Lourenço)„Fernando Pessoa a fost şi unul dintre spiritele cele mai contrariante ale epocii sale, iar această permanentă dinamitare a banalităţii, a ideilor convenţionale curente, a locurilor comune şi a prejudecăţilor, în situaţii în care devenea evidentă şi plăcerea lui de a provoca, de a intriga, este tot un aspect particular al multiplicării sale în cele peste o sută de ipostaze de autori, mesagerii unei revoluţii spirituale pe care el o dorea imperial.“ (Dinu Flămând)„Arta înseamnă a te eschiva să acţionezi sau să trăieşti. Arta este expresia intelectuală a emoţiei, altceva decât viaţa, care este expresia volitivă a emoţiei. Ceea ce nu avem, sau nu îndrăznim, sau nu obţinem, putem să avem în vis, iar din acest vis se alcătuieşte arta. Altfel emoţia este atât de puternică încât, chiar dacă reuşim să o reducem la acţiune, acţiunea la care se reduce ea nu o satisface; din emoţia ce rămâne, şi care în viaţă devenise inexpresivă, se alcătuieşte opera de artă. Astfel există două tipuri de artişti: cel care exprimă ceea ce nu are şi cel care exprimă ceea ce îi rămâne din ceea ce are...

„Spectator al vieții, descifrator de șarade, lipsit de sentimente, asemenea expresii folosește Pessoa pentru a se autodefini, iar noi le vom regăsi în descrierea lui Abílio Quaresma din aceste nuvele polițiste. Astfel personajul câștigă o individualitate care seamănă cu cea a unei personalități literare apropiate de creatorul ei.” (Ana Maria FREITAS)„Sunt doar câțiva ani de când editorii portughezi au reușit să descifreze, să grupeze și să publice majoritatea scrierilor polițiste ale lui Fernando Pessoa. Căci Pessoa a scris toată viața lui și proză polițistă. Iar apoi a creat un personaj demn de Panteonul unde și-au găsit locul detectivi celebri precum Sherlock Holmes, Hercule Poirot și Jules Maigret. E vorba despre doctorul portughez Abílio Fernandes Quaresma, un fel de întrupare a rațiunii pure rămas, evident, necunoscut, dar cu toate șansele de a face o strălucită carieră internațională postumă, ca mai toate scrierile din celebrul cufăr pessoan. El nu este «detectiv», este «descifrator», adică un raționalist spărgător de enigme din viața reală, care deslușește în faptele banale grupate în jurul unei crime tot ceea ce nimeni altcineva nu reușește să vadă. Simfonia deducțiilor sale este adevăratul suspans al acestor nuvele polițiste, pline de sugestii și de false piste prin care cititorul, antrenat și el în exercițiul descifrărilor, e invitat să se rătăcească. I s-a spus detectiv metafizic, și nu doar fiindcă, la un moment dat, recurge la Platon pentru lămurirea unei crime. Dar Quaresma este și un alter ego al lui Pessoa însuși, așa cum se voia sau se percepea el pe sine: un logician trist și destul de asocial, rece și mai degrabă placid, alcoolic timid, victorios numai asupra unei vieți fictive din care el reușește să extragă palpitul viu al dezordinii.” (Dinu FLĂMÂND)„Am încercat întotdeauna să fiu doar un spectator al vieții, fără să mă amestec în ea. [...] Față de viață, manifest numai interesul unui descifrator de şarade. Mă opresc, descifrez, apoi plec mai departe. Nu fac apel la nici un sentiment.! (Fernando PESSOA)..

„Fernando Pessoa este singurul scriitor din lume care n-a existat niciodată. Cât era în viaţă, nu avea nevoie de o viaţă, renunţase la ea ca să poată inventa toate vieţile posibile. Rare sunt geniile care să nu fi visat vreodată să-şi transforme existenţa în legendă. Pessoa a devenit pentru el însuşi propria sa legendă, înainte să devină şi pentru noi. Ne putem îndoi de existenţa lui Homer, aşa cum îl putem bănui şi pe Shakespeare că nu va fi fost întotdeauna el. Pessoa nu a avut existenţă şi nu a fost niciodată el, cu excepţia acelor momente când i-a plăcut să lase să se creadă aşa. Om al vidului, n-a încetat să se joace cu numele său, Pessoa, al cărui înţeles în portugheză trimite la acea persona latină, masca actorului. A avut o întreagă viaţă la dispoziţie ca să joace toate rolurile pe scena unui teatru imaginar.“ (Pascal DETHURENS)„Inteligenţa ieşită din comun, enorma putere analitică şi neştirbita curiozitate intelectuală sunt câteva dintre ingredientele esenţiale ale geniului cu care era înzestrat Fernando Pessoa, dar nu ar fi existat genialitatea lui dacă i-ar fi lipsit spiritul «non-aristotelic», graţie căruia el a ştiut să treacă dincolo de ceea ce este raţional şi măsurabil, pentru a concepe opere sau, şi mai bine spus, o Operă ce depăşeşte tot ceea ce cunoaştem noi (fie că-i spunem «frumuseţe» sau «adevăr»), mai cu seamă prin lacunele, prin ezitările, prin ceea ce are inevitabil fragmentar, prin ceea ce raţionalistul nu a acceptat să ne explice, ceva pe care poetul continuă să-l şoptească, încă şi astăzi, la o ureche atentă.“ (Richard ZENITH)Texte fundamentale ale Avangardei literare europene, precum Ultimatum sau manifestele „păgânismului“, dar şi importante eseuri despre estetică, filozofie, religie, ocultism, istorie și psihologie, care definesc dintr-o nouă perspectivă personalitatea multiplului autor portughez...

Antologie, traducere, prefaţă şi note de Dinu Flămând„Îi prezentăm cititorului român aproape cinci sute de texte din producția lirică pe care Pessoa a plasat-o sub propriul său nume, scrise în portugheză, în franceză și în engleză, convinși fiind că este relieful cel mai proeminent al unui continent ascuns, de o diversitate care din nou va surprinde. Şi vom vedea că Pessoa continuă să se multiplice chiar și atunci când rămâne sub propriul său nume, complexitate ce se adaugă spectacolului de identități deja cunoscut prin demultiplicarea heteronimică. Căci dacă ne-am obișnuit să vedem în familia heteronimică a lui Pessoa o sursă abundentă și importantă de scrieri, cât pentru o adevărată generație literară transnațională, iar ea stabilește deja o performanță unică în istoria tuturor literaturilor, puțini bănuiesc existența diversității din care se alcătuiește Pessoa însuși, ca multiplu de sine. Acel «teatru în oameni» pe scena căruia evolua restul familiei alături de autorul lor, din imensa convingere a poetului că un creator trebuie să fie «plural ca universul», mai are un personaj complex ascuns chiar sub numele Pessoa. Iar acest personaj trăiește grav destabilizarea rezultată din propria sa multiplicare, fiindcă rezultă din ea neîmplinire și absență dramatică de identitate, în timp ce ele își continuă proliferarea alături de alte teme existențiale sau filozofice.” (DINU FLĂMÂND)Era un om care cunoștea diverse limbi și scria versuri. Își câștiga pâinea și vinul punând cuvintele pe locul cuvintelor; așa a scris versuri cum trebuie să fie scrise versurile, deci ca pentru prima dată. La început s-a numit Fernando, pessoa, persoană ca toți ceilalți. Dar într-o zi îi trecu prin cap să anunțe iminenta apariție a unui super Camões, unul mult mai mare decât primul; fiind însă limpede că el era o persoană discretă, obișnuind să treacă nebservat pe Strada Aurarilor înveșmântat într-un impermeabil de culoare deschisă, cu papion și cu o pălărie fără pană, nu a spus că acel super Camões era el însuși. De fapt, un super Camões nu e altceva decât un Camões mai mare, numai că el avea rezerve, fiindcă urma să devină Fernando Pessoa(s), adică persoane, fenomen nemaiîntâlnit în Portugalia până atunci. Evident, viața lui era făcută din zile, și știm că zilele sunt egale, dar ele nu se repetă, iată de ce nu trebuie să fim surprinși că într-o zi, când trecea prin fața unei oglinzi, Fernando a întrevăzut, pentru un moment, o altă persoană. [...] «Dați-mi ochelarii!» au fost ultimele și decisele sale cuvinte. Până acum nimeni nu a arătat vreun interes să știe pentru ce i-a vrut, cu riscul de a da impresia că ignoră sau disprețuiește ultima voință a muribunzilor, dar e destul de plauzibil să presupunem că intenția lui a fost de a se privi într-o oglindă ca să afle, în sfârșit, cine fusese el. Doar că Parcele nu i-au dat răgaz și nici nu se afla vreo oglindă în acea odaie. Acest Fernando Pessoa nu a ajuns să afle cu adevărat cine anume fusese, dar grație îndoielilor sale reușim să știm ceva mai mult despre ceea ce suntem noi.” (JOSÉ SARAMAGO)„Poezia lui Pessoa este analiza cea mai subtilă, mai dureroasă și mai tragică a omului din secolul XX, dar și cea mai lucidă, cea mai necruțătoare: un om turmentat, înclinat să fie nemulțumit de toate, dar care se ia pe sine drept țintă. Cu adevărul, dar și cu veninul său, cu abuzul său de paradox, cu capacitatea de a afirma ironic contrariul unei axiome la care el recurge cu egală ironie, scrie una dintre poeziile cele mai revoluționare din vremea noastră.” (ANTONIO TABUCCHI)..